Archives
Mănăstirea Tismana este cel mai vechi aşezământ monahal din ţara Românească, având un rol primordial în menţinerea credinţei ortodoxe de-a lungul a peste 600 de ani.
Ea reprezintă un monument de reculegere şi închinăciune, de cinstire a credinţei noastre strămoşeşti, un edificiu de prea frumoasă artă străveche. Ea a fost şi un post de apărare al ţării în vremuri de război, de găzduire a multor personalităţi pătrunse de un înalt patriotism.
SCURT ISTORIC
Sfânta Mănăstire Tismana este cel mai vechi aşezământ monahal din Ţara Românească – un important monument de reculegere şi închinăciune, de cinstire a credinţei noastre ortodoxe.Construită tot prin râvna cuviosului Nicodim, sora ei, Mănăstirea Vodiţa a fost distrusă puţin timp după construire, singura citadelă a ortodoxiei noastre cu o nepreţuită şi neobosită activitate rămânând, timp de peste şase veacuri, Mănăstirea Tismana. Deoarece cu Vladislav (Vlaicu) Vodă (1364-1377) începe pomelnicul mănăstirii, fratele lui Vlaicu, Radu Vodă asociat la domnie din 1372, fiind al doilea în pomelnic, istoricul Al. Ştefulescu susţinea că la începutul domniei lui Vlaicu Vodă între anii 1364-1366 s-au construit mai întâi biserici din lemn şi s-au făcut danii prin hrisov.
Abia după aceea a început construcţia Vodiţei din zid iar sub Radu I Vodă, zis şi Radu Negru Vodă, biserica din zid a Tismanei.
Intr-un peisaj fermecător, asemenea unui castel medieval cu bastioane la colţuri, Mănăstirea Tismana este aşezată pe vârf de stâncă, pe muntele Stârmina, înconjurată de culmi împădurite şi stâncoase, lângă gura întunecată a Peşterii Sfântului Nicodim şi de sub ale cărei ziduri ţâşneşte apa, rostogolindu-se în cascadă, cu o cădere de cca 40 m în râul Tismana.
Celebrul călător – diaconul Paul de Alep, împreună cu Patriarhul Macarie al Antiohiei au vizitat Mănăstirea Tismana în iulie 1657 şi menţionează în cartea sa, scrisă în limba arabă, „Note de călătorie”, printre altele: „…într-adevăr, ea nu mai are seamăn nici în această ţară, nici în alta, prin frumuseţea locului şi a aşezării, prin mulţimea apelor sale şi întărirea pe care o are, ajutată şi de ocrotirea zidurilor sale înconjurătoare.”
CTITORUL mănăstirii este Cuviosul Nicodim cel Sfinţit de la Tismana (1310-1406) – lui îi aparţine alegerea a arhitecturii şi a decoraţiunilor acesteia. Construcţia din zid a fost realizată cu sprijinul material al domnitorilor Basarabi: Radu Negru Voievod (1377-1383) şi fiii acestuia Dan I (1384- 1386) şi Mircea cel Bătrân (1386-1418).
SFÂNTUL NICODIM este de neam valah din sudul Dunării, după mamă înrudindu-se cu domnitorii Basarabi şi cneazul Lazăr al Serbiei.
Din dorinţa de a-şi dedica viaţa lui Dumnezeu, la 16 ani părăseşte în ascuns casa părintească din cetatea Prilep (Macedonia) şi cu ajutorul unor călugări athoniţi ajunge la Mănăstirea Hilandaru, din Sfântul Munte Athos. Aici îşi desăvârşeşte învăţătura, deprinzând limba slavonă şi greacă şi iniţiindu-se în arta athonită: caligrafie, pictură, argintărie, arhitectură, zidărie, dogărit,etc.
În Ţara Românească, Sfântul Nicodim a venit prin chemare divină, cu misiunea de a ridica o mănăstire într-un loc ales de Dumnezeu.
Documentele istorice menţionează mai multe mănăstiri – ctitorii ale sfântului: Vratna şi Mănăstiriţa (în Serbia), Vodiţa, Gura Motrului, Topolniţa, Vişina, Aninoasa, Tismana, (în Ţara Românească) şi Prislop (în Ţara Haţegului).
Împreună cu el, Cuviosul Nicodim aduce un grup de călugări organizaţi în viaţă de obşte şi trăitori în rugăciunea inimii: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul.
Locul de rugăciune, priveghere şi odihnă al Cuviosului, a fost în grota aflată pe stânca de lângă mănăstire.
Cuviosul Nicodim a fost solicitat să mijlocească pentru Serbia la Constantinopol, în anul 1375 ridicarea anatemei, datorată conflictului dintre aceste două Biserici din anul 1346. Patriarhul Filotei al Constantinopolului la apreciat foarte mult pe Sfântul Nicodim, i-a dăruit cârja sa, trei părticele de sfinte moaşte şi la făcut arhimandrit, Mănăstirea Tismana devenind „Marea Lavră” şi prima arhimandrie din ţară.
La Mănăstirea Tismana, Cuviosul Nicodim a întemeiat o vestită şcoală de caligrafie cu copişti de cărţi bisericeşti în diverse limbi. El însuşi în anul 1405 a caligrafiat şi miniat un Tetravanghel pe pergament pe care la ferecat cu coperte de argint aurit, măiestrit lucrate, o capodoperă a epocii. Este cea mai veche carte datată din Ţara Românească cu cea mai veche ferecătură şi se află la Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti.
Cuviosul Nicodim s-a mutat la cele veşnice la 26 decembrie 1406 şi a fost îngropat în mormântul din pridvorul bisericii, pe care şi l-a săpat dinainte. Acum o candelă neadormită veghează acest loc unde i s-au odihnit sfintele moaşte.
BISERICA Mănăstirii Tismana a fost sfinţită la 15 august 1378 cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, fapt întărit documentar de hrisovul Voievodului Dan I din 1385, octombrie 3, care se păstrează şi astăzi.
Ea este construită în stil bizantin, plan triconc, cu ziduri de piatră foarte groase, cu trei turle pe naos, pronaos şi pridvor şi este susţinută de contraforţi şi de pridvorul ce înconjoară pronaosul şi o parte din naos.
De-a lungul timpurilor, datorită deselor prigoane ale păgânilor asupra ţării noastre, Mănăstirea Tismana a suferit mai multe distrugeri şi transformări, multe refaceri şi donaţii din partea voievozilor Basarabi şi a unor boieri înstăriţi, mănăstirea fiind ctitorie voievodală şi un puternic loc strategic. În 1520 voievodul Neagoe Basarab a acoperit biserica cu plumb; în 1541 domnitorul Radu Paisie a făcut chenarele şi uşile bisericii mari; Matei Basarab a făcut biserica mică a spitalului mănăstiresc (1650), clopotniţa şi a dăruit un clopot mare; marele ban al Craiovei Cornea Brăiloiu a refăcut chiliile şi casele egumeneşti, de asemenea a făcut mari donaţii mănăstirii; Jupâneasa Stanca Glogoveanu a refăcut pictura (1733 şi 1766) şi uşile bisericii (1782). Importante danii şi obiecte de cult a făcut Constantin Brâncoveanu.
PICTURA. La început Biserica a fost zugrăvită într-o singură culoare, în ocru, cu figuri geometrice şi florale. Prima pictură iconografică a fost executată abia în secolul al XVI-lea (1564) de pictorul Dobromir din Târgovişte. Această pictură în culori vegetale se află şi astăzi pe pereţii din pronaos fiind cea mai veche pictură bizantină ce se păstrează în Ţara Românească.
În anul 1732 se reface pictura din Naos şi Sfântul Altar cu ajutorul material al Doamnei Stanca Glogoveanu, în Pronaos fresca din 1564 nu a fost distrusă, ci peste ea a fost aplicată o nouă frescă datată 1766 pictor fiind Dimitrie Diaconu.
În 1955, în cadrul lucrărilor de restaurare a Mănăstirii conduse de G. Russu s-a trecut la extracţia frescei din 1766 din Pronaos – caz unic în Europa. Fresca extrasă a fost încorporată în pereţii muzeului Mănăstirii şi pe coridoarele chiliilor. Totodată s-a restaurat şi conservat prima pictură, din 1564, care a fost lucrată după toate canoanele artei bisericeşti, cu deosebit talent şi evlavie. La realizarea celor nouă registre ale Sinaxarului s-a folosit un roşu oriental – culoare specifică doar Mănăstirii Tismana.
O ultimă pictură a Bisericii s-a făcut în Pridvor care a fost reconstruit în 1983, după planul Sfântului Nicodim şi pictat în 1994 de pictorul Grigore Popescu din Câmpulung Muscel. Este pictură bizantină, cu desen corect şi armonie discretă a tonurilor cromatice, cu prezentare iconografică unică. Aici, pentru prima dată sunt pictaţi toţi sfinţii daco-români descoperiţi şi canonizaţi în ultimii ani ai secolului al XX-lea, alături de toţi sfinţii români ce se prăznuiau.
TEZAURUL Mănăstirii Tismana a fost deosebit de mare, dar stricăciunile aduse mănăstirii de veacuri a făcut să se piardă. O parte din obiectele de valoare păstrate se găsesc la Muzeul de Artă a României. Muzeul Mănăstirii are o bogată colecţie de picturi murale (provenite din Pronaos, pictura din 1766), icoane vechi pe lemn, obiecte de cult, cărţi vechi, veşminte, uşile vechi ale bisericii (1782) şi altele.
În Biserică se găseşte o raclă de argint, executată de artistul plastic Gheorghe Stoica din Bucureşti în 1980, care conţine trei părticele de Sfinte Moaşte: de la Sfântul Nicodim degetul arătător de la mâna dreaptă şi crucea de plumb ce o purta la gât, de la Sfântul Ignatie Teoforul şi Sfântul Ioan Gură de Aur.
Biserica Mănăstirii Tismana îşi etalează statutul de „monument de artă” prin tot ceea ce reprezintă şi există în ea: catapeteasma din stejar executată în 1766 în stil post-brâncovenesc cu ornamente florale, suflată în aur, cu icoanele împărăteşti (1844); iconostasul mic sculptat în lemn de tei, aurit, executat de Ghenadie monahul (1741-1742); stranele (tetrapoadele) sculptate de călugări în anul 1731 şi 1735; policandrul mare din alamă lustruită secolul al XIX-lea; toaca metalică de forma vulturului bicefal – stema domnitorilor Basarabi, deosebit de valoroasă, şi altele.
Poetul George Coşbuc a dăruit pentru Paraclisul ctitorit de Matei Basarab două vitralii din 1916, deosebit de frumoase, în memoria fiului său Alexandru, iar G. Sfetea, un alt vitraliu pentru mama lui Maria, aflate acum în Muzeul Mănăstirii.
Mănăstirea Tismana a fost transformată în chinovie de maici în anul 1949, care duc viaţă de obşte, împletind munca cu rugăciunea. Slujbele se săvârşesc după tipicul tradiţional. Sfânta Liturghie în fiecare zi, Vecernia seara şi Miezonoptica şi Utrenia la miezul nopţii; Cântările se fac pe muzică psaltică conform tipicului monahal.
În prezent, Mănăstirea are 60 de vieţuitoare, dintre care cinci stau în schiturile mănăstirii, stareţă de peste 40 de ani este Stavrofora Ierusalima Gligor sub a cărei păstorire Mănăstirea Tismana a cunoscut multe şi importante înnoiri.
Pe muntele Cioclovina, la N-V de Mănăstirea Tismana se află două schituri: Cioclovina de Jos, amintit documentar în anul 1660, iar în anul 1715 conform pisaniei a fost refăcut de egumenul Nicodim, având hramul „Sfinţii Voievozi”, şi Cioclovina de Sus, ridicat de acelaşi egumen în anul 1714, pe vârful muntelui având hramul „Schimbarea la Faţă”. Bisericuţa Schitului Cioclovina de Sus a fost pictată în anul 1999 de pictorul Grigore Popescu. A fost sfinţită de IPS Teofan, Arhiepiscop al Craiovei şi Mitropolitul Olteniei în vara anului 2005.
Mănăstirea Tismana a fost şi rămâne cea mai veche vatră de cultură, un uriaş muzeu al trecutului, un sanctuar pentru marile arderi umane ale prezentului şi o fereastră deschisă spre aspiraţiile viitorului.
Mănăstirea Curtea de Argeş este o mănăstire din România situată în oraşul Curtea de Argeş. Ansamblul cuprinde biserica episcopală, unul dintre cele mai celebre monumente de arhitectură din Ţara Românească.
Istoric
Mănăstirea a fost construită de Neagoe Basarab (1512 - 1517) pe locul vechii mitropolii (1359). Pictura interioară, realizată de zugravul Dobromir, a fost terminată în anul 1526, în timpul domniei lui Radu de la Afumaţi. Ea este păstrată fragmentar în Muzeul Naţional de Artă din Bucureşti. Reparată de câteva ori, biserica a fost restaurată (1875 - 1886) de arhitectul francez André Lecomte du Nouy, discipol al lui Eugene Viollet-Le-Duc, care i-a adus şi unele modificări care au diminuat valoarea istorică a monumentului. Construită din piatră făţuită şi profilată, biserica are un plan triconc, inspirat din planimetria bisericii Vodica II, reluat şi în alte construcţii (mitropolia din Bucureşti, biserica fostei mănăstiri Cotroceni, manastirea Tismana etc.).
Printre cele mai vechi aşezări de care vorbeşte istoria noastră se numără şi Curtea de Argeş cu împrejurimile ei. În veacul al XIII-lea, înalta cetate a Poenarilor, cu fortificaţiile sale de piatră şi puţul care o lega direct cu albia râului de jos, făcuse să ajungă, până departe, faima acestor locuri; iar pe la jumătatea secolului următor, curtea Basarabilor şi biserica "Sfântul Nicolae Domnesc" răsfrâng această faimă asupra întregii aşezări adunată cu timpul în preajma lor: Curtea de Argeş de mai târziu.
După documente şi inscripţii, ca şi din mărturiile săpăturilor arheologice, istoria acestui străvechi ţinut voievodal, chiar dacă nu consemnează data precisă când s-au grupat aici întâiele centre locuite, face însă dovada că: aceste centre s-au dezvoltat îndeajuns de repede, pentru ca, pe la jumătatea veacului al XIV-lea, să ateste deopotrivă cu existenţa unui scaun Domnesc, şi pe aceea a unei însemnate organizări bisericeşti. Astfel asociate, puterea statală şi cea religioasă împodobesc valea Argeşului cu fapte de arme şi locaşuri de închinare, care-i păstrează intactă funcţia ei spirituală, chiar atunci când capitala se muta la Târgovişte.
Dintre monumentele care au fost făurite de-a lungul veacurilor, din câte au împodobit Argeşul voievodal, de bună seamă că biserica înălţată de Neagoe Basarab (1512-1521) este cea mai valoroasă construcţie de artă şi arhitectură bisericească.
Începută în 1514 din vrerea lui Neagoe Basarab de a crea un monument fără seamăn de frumos lucrările ei s-au încheiat trei ani mai târziu, aşa încât la 7 ianuarie 1517, ctitorul putea chiar să vorbească de "mănăstirea domniei mele de la Argeş", şi să-i hărăzească "vama ce este la Ocna Mică de la Târgovişte..". Ascultând nu numai legenda, ci şi unele ştiri istorice, se pare că din lipsă de bani, cu toată jertfirea podoabelor Doamnei sale, dar mai ales din lipsă de zile, zugrăvirea bisericii n-a putut fi isprăvită înainte de trecerea întru cele veşnice a lui Neagoe Basarab.
Aşadar, ginerele voievodului, Radu de la Afumaţi (1522-1529), odată urcat pe scaun, a consfinţit continuarea decorării aşezământului, prin pisania din 10 septembrie 1526, care menţionează şi numele lui Dobromir zugravul.
După toate izvoadele, Neagoe Basarab a clădit biserica sa pe fundaţiile unui locaş mai vechi, care nu fusese altul decât sediul primei Mitropolii a Ţării Româneşti. Pe aceasta, Neagoe găsind-o "dărâmată şi neîntărită .. a zidit-o şi înălţat-o din temelii", fapt pe care un cronicar al înfăptuirilor marelui voievod, Gavriil Protul, îl întăreşte. În această formă, biserica Mănăstirii Curtea de Argeş cunoscută din 1793 sub denumirea de "Biserica Episcopală", când a devenit reşedinţa Episcopiei Argeşului, rămâne, pentru arhitectura veacului al XVI-lea, dacă nu monumentul cel mai de seamă, una dintre cele mai reprezentative construcţii al sale.
Ca atare o pomenesc documentele şi o amintesc toţi călătorii străini, care şi-au aflat adăpost în chiliile ei. Unii dintre ei, ca Paul de Alep, în 1654, considera vechea aşezare a lui Neagoe drept "una din minunile lumii". Aceleaşi cuvinte de înaltă preţuire le notează, în 1794, şi englezul Robert Ainslie şi - mai târziu - pictorii Bouquet şi Lancelot, ale căror însemnări de călătorii şi stampe au făcut să circule şi în afara graniţelor ţării faima mănăstirii lui Neagoe Basarab.
După unele refaceri parţiale şi întregiri în timp ale ansamblului sau, vătămată şi de un puternic incendiu, Biserica Episcopală Curtea de Argeş a fost refăcută - astfel după cum se vede astăzi - de arhitectul francez Andre Lecomte du Nouy şi de arhitectul român Nicolae Gabrielescu, inspectorul lucrărilor de restaurare, în a doua jumătate a secolului trecut. A fost isprăvită în anul 1885 şi sfiinţită la 12 octombrie 1886.
Mănăstirea a fost construită de Neagoe Basarab (1512 - 1517) pe locul vechii mitropolii (1359). Pictura interioară, realizată de zugravul Dobromir, a fost terminată în anul 1526, în timpul domniei lui Radu de la Afumaţi. Ea este păstrată fragmentar în Muzeul Naţional de Artă din Bucureşti. Reparată de câteva ori, biserica a fost restaurată (1875 - 1886) de arhitectul francez André Lecomte du Nouy, discipol al lui Eugene Viollet-Le-Duc, care i-a adus şi unele modificări care au diminuat valoarea istorică a monumentului. Construită din piatră făţuită şi profilată, biserica are un plan triconc, inspirat din planimetria bisericii Vodica II, reluat şi în alte construcţii (mitropolia din Bucureşti, biserica fostei mănăstiri Cotroceni, manastirea Tismana etc.).
Printre cele mai vechi aşezări de care vorbeşte istoria noastră se numără şi Curtea de Argeş cu împrejurimile ei. În veacul al XIII-lea, înalta cetate a Poenarilor, cu fortificaţiile sale de piatră şi puţul care o lega direct cu albia râului de jos, făcuse să ajungă, până departe, faima acestor locuri; iar pe la jumătatea secolului următor, curtea Basarabilor şi biserica "Sfântul Nicolae Domnesc" răsfrâng această faimă asupra întregii aşezări adunată cu timpul în preajma lor: Curtea de Argeş de mai târziu.
După documente şi inscripţii, ca şi din mărturiile săpăturilor arheologice, istoria acestui străvechi ţinut voievodal, chiar dacă nu consemnează data precisă când s-au grupat aici întâiele centre locuite, face însă dovada că: aceste centre s-au dezvoltat îndeajuns de repede, pentru ca, pe la jumătatea veacului al XIV-lea, să ateste deopotrivă cu existenţa unui scaun Domnesc, şi pe aceea a unei însemnate organizări bisericeşti. Astfel asociate, puterea statală şi cea religioasă împodobesc valea Argeşului cu fapte de arme şi locaşuri de închinare, care-i păstrează intactă funcţia ei spirituală, chiar atunci când capitala se muta la Târgovişte.
Dintre monumentele care au fost făurite de-a lungul veacurilor, din câte au împodobit Argeşul voievodal, de bună seamă că biserica înălţată de Neagoe Basarab (1512-1521) este cea mai valoroasă construcţie de artă şi arhitectură bisericească.
Începută în 1514 din vrerea lui Neagoe Basarab de a crea un monument fără seamăn de frumos lucrările ei s-au încheiat trei ani mai târziu, aşa încât la 7 ianuarie 1517, ctitorul putea chiar să vorbească de "mănăstirea domniei mele de la Argeş", şi să-i hărăzească "vama ce este la Ocna Mică de la Târgovişte..". Ascultând nu numai legenda, ci şi unele ştiri istorice, se pare că din lipsă de bani, cu toată jertfirea podoabelor Doamnei sale, dar mai ales din lipsă de zile, zugrăvirea bisericii n-a putut fi isprăvită înainte de trecerea întru cele veşnice a lui Neagoe Basarab.
Aşadar, ginerele voievodului, Radu de la Afumaţi (1522-1529), odată urcat pe scaun, a consfinţit continuarea decorării aşezământului, prin pisania din 10 septembrie 1526, care menţionează şi numele lui Dobromir zugravul.
După toate izvoadele, Neagoe Basarab a clădit biserica sa pe fundaţiile unui locaş mai vechi, care nu fusese altul decât sediul primei Mitropolii a Ţării Româneşti. Pe aceasta, Neagoe găsind-o "dărâmată şi neîntărită .. a zidit-o şi înălţat-o din temelii", fapt pe care un cronicar al înfăptuirilor marelui voievod, Gavriil Protul, îl întăreşte. În această formă, biserica Mănăstirii Curtea de Argeş cunoscută din 1793 sub denumirea de "Biserica Episcopală", când a devenit reşedinţa Episcopiei Argeşului, rămâne, pentru arhitectura veacului al XVI-lea, dacă nu monumentul cel mai de seamă, una dintre cele mai reprezentative construcţii al sale.
Ca atare o pomenesc documentele şi o amintesc toţi călătorii străini, care şi-au aflat adăpost în chiliile ei. Unii dintre ei, ca Paul de Alep, în 1654, considera vechea aşezare a lui Neagoe drept "una din minunile lumii". Aceleaşi cuvinte de înaltă preţuire le notează, în 1794, şi englezul Robert Ainslie şi - mai târziu - pictorii Bouquet şi Lancelot, ale căror însemnări de călătorii şi stampe au făcut să circule şi în afara graniţelor ţării faima mănăstirii lui Neagoe Basarab.
După unele refaceri parţiale şi întregiri în timp ale ansamblului sau, vătămată şi de un puternic incendiu, Biserica Episcopală Curtea de Argeş a fost refăcută - astfel după cum se vede astăzi - de arhitectul francez Andre Lecomte du Nouy şi de arhitectul român Nicolae Gabrielescu, inspectorul lucrărilor de restaurare, în a doua jumătate a secolului trecut. A fost isprăvită în anul 1885 şi sfiinţită la 12 octombrie 1886.
Descriere
Aşa cum se înfăţişează în prezent, biserica este alcătuită dintr-un pronaos supralărgit, contopit organic cu construcţia propriu-zisă, ai cărui 12 stâlpi interiori susţin o turlă pe mijloc şi două turnuleţe laterale care încununează colţurile vestice ale pronaosului. Pronaosul este evidenţiat în acest fel deoarece îndeplinea şi funcţia de necropolă. Aceste turle mici dau impresia prin podoaba lor exterioară, caracterizată de răsucirea porţiunilor de zidărie, că stau să cadă unul asupra celuilalt şi că se înşurubează în tăriile cerului. Restul bisericii şi altarul - cu abside care îi împlinesc forma de cruce - susţin de asemenea o turlă înaltă, a cărei îmbinare cu ansamblu se face prin bolţi, dând un tot arhitectonic de o zvelteţe inegalabilă
În faţa intrării se află un agheasmatar deschis, a cărui cupolă cu arcuri dantelate se sprijină de patru coloane, lucrate în marmură de felurite tonuri şi împodobite cu desene (1516-1517). Precum întreaga biserică, şi acesta reprezintă o admirabilă operă de artă. Văzut dinspre apus, agheasmatarul cu invelitoarea de plumb şi crucea aurită se proiectează pe cele 12 trepte care urcă spre intrarea în sfântul locaş şi pe rama care o îmbracă, asemeni unui portal aplicat. La restaurare, motivele utilizate şi modul de cizelare au urmărit să redea, cât mai apropiat de original, vechea decoraţie a construcţiei lui Neagoe Basarab, decoraţie în care elementele din afară fuseseră armonizate de arta meşterilor locali, într-un stil propriu. Iar cât priveşte acestă artă, chiar dacă au lucrat alături de meşteri străini, privitorului de azi îi apare clar faptul că localnicii au izbutit nu numai să egaleze, ci adesea să-şi impună propria lor personalitate, realizând armonii decorative dintre cele mai originale.
În ansamblu biserica este aşezată pe o puternică temelie: un vast pavaj orizontal din blocuri de piatră, mai larg decât suprafaţa de bază a bisericii, marginile lui terminându-se cu un fel de împrejmuire din floroni (în acest caz crini) sculptaţi din piatră. Pereţii exteriori sunt împărţiţi în două zone suprapuse demarcate printr-un brâu, împletit în suviţe. Faţadele sunt decorate în relief plat cu motive caucaziene şi islamice. În partea de jos se află o suită de panouri dreptunghiulare, în care sunt fixate ferestrele. Acestea sunt înrămate în chenare cu ornamentaţii dintre cele mai felurite care, ca şi cele ale portalului de la intrare, amintesc întretăierea geometrică de la Mănăstirea Dealu.
În registrul de sus, de asemenea, se află o suită de panouri semicirculare în partea superioară, în centrul cărora sunt fixate plăci decorative şi discuri în rozetă, iar ca nişte paftale domneşti, la întretăierea arcurilor, se află alte discuri mai mici, deopotrivă de fin realizate. Pe ele sunt aşezaţi porumbei, care parcă stau gata de zbor. Fiecare poartă în cioc un clopoţel. La adierea vântului, aceşti clopoţei sunau lin, asemenea unor suave glasuri tainice.
Deasupra, depăşind bordurile scurte ale acoperişului aşezate pe mai multe rânduri paralele de cizeluri, construcţia bisericii creşte într-o suită de volume şi suprafeţe, pe care se înalţă cele patru turle; de o rară bogăţie ornamentală, ele adună în jurul ferestrelor, asemenea unor dantele în relief, aceleaşi modele prin care (ca, de altfel şi în restul decoraţiei acestui monument) se străvad, armonizate specific de meşterii băştinaşi, o seamă de elemente de artă arabă şi georgiană. Acoperişul turlelor, bogat împodobit, pare ieşit din mâna unor aurari, iar lanţurile care susţin crucile sunt aidoma unor mari bijuterii lucind în soare.
În interior, pe lângă zugrăveală executată în ulei de pictorii francezi F. Nicolle, Ch. Renouard şi de românul N. Constantinescu din Curtea de Argeş, pe lângă panourile votive, mormintele ctitorilor şi tâmplă făcută din marmură, bronz aurit şi onix, pe lângă icoanele ei lucrate în mozaic, atrage atenţia, ca o excepţională realizare sculpturală, grupul celor 12 coloane, original ornamentate floral, reprezentând pe cei 12 Sfinţi Apostoli; aceste coloane dau cu adevărat o impresie de viu şi mers aievea. Din ancadramentul lor central - ţinând loc de despărţire între partea de la intrare şi sanctuarul bisericii -, interiorul acesteia, discret înveşmântat în zugrăveala pictorilor aici amintiţi, apără într-o calmă maiestate, ca un adânc îndemn la reculegere. În pronaos se află mai multe morminte acoperite cu lespezi de piatră, cea mai valoroasă din punct de vedere artistic fiind cea a lui Radu de la Afumaţi (1529), care îl înfăţişează pe viteazul domnitor călare şi cu sceptrul în mână.
Vechea tâmplă din sec. al XVII-lea, de o reală originalitate ornamentală şi iconografică - adăpostită temporar în biserica de sat din Valea Danului - se află acum în Colecţia de obiecte de artă bisericească din Mănăstirea Curtea de Argeş. Această catapeteasmă a fost împreună cu câteva icoane datată stilistic în timpul domnului Şerban Cantacuzino (1678-1688), care în 1682, precum spune una din pisaniile de pe peretele vestic al bisericii, a reparat sfântul locaş
De asemenea, în imediata vecinătate a mănăstirii, susura neîntrerupt izvorul basmului, pe care localnicii îl numesc "Fântâna lui Manole". Această denumire poartă peste timpuri povestea meşterului, care, neputând coborî de pe biserică după isprăvirea ei, - luându-i-se scările -, şi-ar fi făcut aripi din şindrilă şi, ca un alt Icar, a sărit de pe acoperişul sfântului locaş, la temelia căruia se spune că-şi zidise propria soţie. În locul în care s-ar fi prăbuşit sufletul său s-a preschimbat într-un izvor.
De la "Fântâna lui Manole" se vede, spre apus, fosta bolniţă a mănăstirii: monument istoric, despre care un document existent scrie că "se găsea alături de biserica lui Neagoe Basarab încă din 1524".
În faţa intrării se află un agheasmatar deschis, a cărui cupolă cu arcuri dantelate se sprijină de patru coloane, lucrate în marmură de felurite tonuri şi împodobite cu desene (1516-1517). Precum întreaga biserică, şi acesta reprezintă o admirabilă operă de artă. Văzut dinspre apus, agheasmatarul cu invelitoarea de plumb şi crucea aurită se proiectează pe cele 12 trepte care urcă spre intrarea în sfântul locaş şi pe rama care o îmbracă, asemeni unui portal aplicat. La restaurare, motivele utilizate şi modul de cizelare au urmărit să redea, cât mai apropiat de original, vechea decoraţie a construcţiei lui Neagoe Basarab, decoraţie în care elementele din afară fuseseră armonizate de arta meşterilor locali, într-un stil propriu. Iar cât priveşte acestă artă, chiar dacă au lucrat alături de meşteri străini, privitorului de azi îi apare clar faptul că localnicii au izbutit nu numai să egaleze, ci adesea să-şi impună propria lor personalitate, realizând armonii decorative dintre cele mai originale.
În ansamblu biserica este aşezată pe o puternică temelie: un vast pavaj orizontal din blocuri de piatră, mai larg decât suprafaţa de bază a bisericii, marginile lui terminându-se cu un fel de împrejmuire din floroni (în acest caz crini) sculptaţi din piatră. Pereţii exteriori sunt împărţiţi în două zone suprapuse demarcate printr-un brâu, împletit în suviţe. Faţadele sunt decorate în relief plat cu motive caucaziene şi islamice. În partea de jos se află o suită de panouri dreptunghiulare, în care sunt fixate ferestrele. Acestea sunt înrămate în chenare cu ornamentaţii dintre cele mai felurite care, ca şi cele ale portalului de la intrare, amintesc întretăierea geometrică de la Mănăstirea Dealu.
În registrul de sus, de asemenea, se află o suită de panouri semicirculare în partea superioară, în centrul cărora sunt fixate plăci decorative şi discuri în rozetă, iar ca nişte paftale domneşti, la întretăierea arcurilor, se află alte discuri mai mici, deopotrivă de fin realizate. Pe ele sunt aşezaţi porumbei, care parcă stau gata de zbor. Fiecare poartă în cioc un clopoţel. La adierea vântului, aceşti clopoţei sunau lin, asemenea unor suave glasuri tainice.
Deasupra, depăşind bordurile scurte ale acoperişului aşezate pe mai multe rânduri paralele de cizeluri, construcţia bisericii creşte într-o suită de volume şi suprafeţe, pe care se înalţă cele patru turle; de o rară bogăţie ornamentală, ele adună în jurul ferestrelor, asemenea unor dantele în relief, aceleaşi modele prin care (ca, de altfel şi în restul decoraţiei acestui monument) se străvad, armonizate specific de meşterii băştinaşi, o seamă de elemente de artă arabă şi georgiană. Acoperişul turlelor, bogat împodobit, pare ieşit din mâna unor aurari, iar lanţurile care susţin crucile sunt aidoma unor mari bijuterii lucind în soare.
În interior, pe lângă zugrăveală executată în ulei de pictorii francezi F. Nicolle, Ch. Renouard şi de românul N. Constantinescu din Curtea de Argeş, pe lângă panourile votive, mormintele ctitorilor şi tâmplă făcută din marmură, bronz aurit şi onix, pe lângă icoanele ei lucrate în mozaic, atrage atenţia, ca o excepţională realizare sculpturală, grupul celor 12 coloane, original ornamentate floral, reprezentând pe cei 12 Sfinţi Apostoli; aceste coloane dau cu adevărat o impresie de viu şi mers aievea. Din ancadramentul lor central - ţinând loc de despărţire între partea de la intrare şi sanctuarul bisericii -, interiorul acesteia, discret înveşmântat în zugrăveala pictorilor aici amintiţi, apără într-o calmă maiestate, ca un adânc îndemn la reculegere. În pronaos se află mai multe morminte acoperite cu lespezi de piatră, cea mai valoroasă din punct de vedere artistic fiind cea a lui Radu de la Afumaţi (1529), care îl înfăţişează pe viteazul domnitor călare şi cu sceptrul în mână.
Vechea tâmplă din sec. al XVII-lea, de o reală originalitate ornamentală şi iconografică - adăpostită temporar în biserica de sat din Valea Danului - se află acum în Colecţia de obiecte de artă bisericească din Mănăstirea Curtea de Argeş. Această catapeteasmă a fost împreună cu câteva icoane datată stilistic în timpul domnului Şerban Cantacuzino (1678-1688), care în 1682, precum spune una din pisaniile de pe peretele vestic al bisericii, a reparat sfântul locaş
De asemenea, în imediata vecinătate a mănăstirii, susura neîntrerupt izvorul basmului, pe care localnicii îl numesc "Fântâna lui Manole". Această denumire poartă peste timpuri povestea meşterului, care, neputând coborî de pe biserică după isprăvirea ei, - luându-i-se scările -, şi-ar fi făcut aripi din şindrilă şi, ca un alt Icar, a sărit de pe acoperişul sfântului locaş, la temelia căruia se spune că-şi zidise propria soţie. În locul în care s-ar fi prăbuşit sufletul său s-a preschimbat într-un izvor.
De la "Fântâna lui Manole" se vede, spre apus, fosta bolniţă a mănăstirii: monument istoric, despre care un document existent scrie că "se găsea alături de biserica lui Neagoe Basarab încă din 1524".
Legenda
În apropierea bisericii se află fântâna meşterului Manole, constructorul legendar al ctitoriei lui Neagoe Basarab, eroul mai multor balade populare.
Balada Monastirea Argeşului spune că meşterul Manole şi-a zidit în zidurile acestei magnifice mănăstiri soţia deoarece tot cea ce era construit în timpul zilei se dărâma noaptea. Tot legenda ne dă o explicaţie şi pentru fântâna meşterului Manole când domnitorul a văzut această măreaţă construcţie i-a întrebat pe cei zece meşteri dacă mai pot construi o mănăstire mai frumoasă decât aceasta. Aceştia au răspun afirmativ, iar domnitorul, pentru a împiedica posibila construcţie a unei mânăstiri mai frumoase, a poruncit ca schelele pe care erau urcaţi meşteri să fie dărâmate şi astfel cei zece "meşteri mari, calfe şi zidari" au rămas blocaţi pe acoperiş. Ei şi-au făcut aripi din şindrile şi s-au aruncat de pe acoperişul mănăstirii sperând să ajungă jos nevătămaţi, dar toţi au murit. În locul unde s-a prăbuşit meşterul Manole a apărut un izvor, fântâna meşterului Manole.
În apropierea bisericii se află fântâna meşterului Manole, constructorul legendar al ctitoriei lui Neagoe Basarab, eroul mai multor balade populare.
Balada Monastirea Argeşului spune că meşterul Manole şi-a zidit în zidurile acestei magnifice mănăstiri soţia deoarece tot cea ce era construit în timpul zilei se dărâma noaptea. Tot legenda ne dă o explicaţie şi pentru fântâna meşterului Manole când domnitorul a văzut această măreaţă construcţie i-a întrebat pe cei zece meşteri dacă mai pot construi o mănăstire mai frumoasă decât aceasta. Aceştia au răspun afirmativ, iar domnitorul, pentru a împiedica posibila construcţie a unei mânăstiri mai frumoase, a poruncit ca schelele pe care erau urcaţi meşteri să fie dărâmate şi astfel cei zece "meşteri mari, calfe şi zidari" au rămas blocaţi pe acoperiş. Ei şi-au făcut aripi din şindrile şi s-au aruncat de pe acoperişul mănăstirii sperând să ajungă jos nevătămaţi, dar toţi au murit. În locul unde s-a prăbuşit meşterul Manole a apărut un izvor, fântâna meşterului Manole.
Barajul Vidraru In lacul de acumulare Vidraru este captata apa raurilor Doamnei, Cernat, Valsan si Topolog. Are o lungime de 18 km si se intinde pe o suprafata de 870 ha, are 43 de km de canale si galerii. Volumul la nivel normal este de 469 milioane metri cubi de apa. Centrala electrica este amplasata in subteran, in masivul Cetatuia, la 104 m adancime si dispune de instalatii speciale si climatizare. Sala masinilor functioneaza intr-o caverna de 75 m lungime, 16 m latime si 34 m intaltime.
Pentru realizarea complexului hidroenergetic s-au sapat 580000 de metri cubi de pamant si roca, s-au turnat 820000 de metri cubi de beton si s-a montat echipament mecanic si electric in greutate de 6300 de tone.
De pe creasta barajului se observa spre nord varfurile muntilor Fagaras. Inaltimea zidului de beton armat care a fost construit in calea apelor este de 165 metri. Pentru constructia zidului ce a blocat apele s-au folosit 500000 de metri cubi de beton. Capacitatea uzinei electrice este de 220 megawati.Din capatul barajului, spre stanga se desprinde un viaduct pe deasupra lacului de acumulare, urmat de un tunel prin care trece drumul spre depresiunea Cumpana. Pentru accesul la acest baraj s-a creat o sosea pe malul estic al lacului de acumulare care urca pana la lacul Balea.
Langa baraj se inalta un turn plecat cu mozaic verde inconjurat de o scara pe care se poate urca pe platforma ''Belvedere".
O alta platforma, construita pe muntele Pleasa este dominata de statuia ce-l infatiseaza pe legendarul Prometeu, care tine in mana focul. Acesasta opera de arta este simbol al electricitatii. Ea a fost realizata de sculptorul Constantin Popovici.
Situata la 300 de metri de barajul Vidraru, "Casa Argeseana" este o unitate de alimentatie publica adapostita de o cladire construita in stilul arhitecturii locale. De aici , poteca poarta pasii turistilor catre debarcader, de unde, cu un vaporas, se organizeaza curse de agrement pana la cabana Cumpana.
Urmand soseaua spre cele mai inalte culmi ale muntilor Fagaras este intalnita cabana ,,Valea cu Pesti", loc
Category:
despre romania,
focu viu,
judetul vrancea,
turism
Leave a Comment
De-a lungul cursului său, în special în zonele joase, Dunărea se desparte deseori în mai multe braţe.
În sectorul în care Dunărea traversează numai teritoriul României, fluviul formează mai multe insule, numite şi bălţi, principalele fiind Balta Ialomiţei şi Insula Mare a Brăilei.
raţe înainte de Delta Dunării
Braţul Borcea
Borcea este braţul care se desparte de cursul principal al Dunării în amonte de Calarasi in punctul de trecere bac Calarasi- Ostrov şi se reuneşte cu fluviul în aval, în apropierea localităţii Giurgeni. Pe acest braţ se află oraşele Călăraşi şi Feteşti.
Braţul Cremenea sau Dunărea Nouă
Este braţul principal care are aproximativ 70 de km.lungime şi împreună cu braţul Vâlciu, mărgineşte lacuri şi bălţi, zonă numita Insula Mică a Brăilei. Între braţul Măcin şi braţul Cremenea se afla zona numita Balta Brăilei.
Braţul Ostrov
Este braţul care se formează în dreptul localitaţii Silistra, având un debit de apa mai mare ca cel al braţului Borcea, pe el aflându-se oraşul Cernavodă.
Braţul Măcin sau Dunărea Veche
După Giurgeni, Dunărea se desparte iar în mai multe braţe. Cel din est poartă numele de Dunărea Veche sau Măcin, este un braţ principal, mai puţin navigat, separând Balta Brăilei de Dobrogea. Pe acest braţ se află oraşul Măcin.
Braţul Vâlciu
Este unul dintre braţele de vest. Între braţul Vâlciu şi braţul Măcin se afla Insula Mare a Brăilei, rezervaţie naturală.
Braţul Calia
Împreună cu braţele, Mănuşoaia şi Cremenea, mărgineşte la vest Insula Mică a Brăilei, în zona satului Gura Garlutei
Delta Dunării
La vărsarea în Marea Neagră, Dunărea se împarte în trei braţe, formând astfel Delta Dunării.
Braţul Chilia
Prima bifurcaţie este lângă Tulcea, unde braţul Chilia se îndreaptă spre nord, având lungimea cea mai mare (120 km) şi debitul de aproximativ 60% din total. La vărsarea acestuia în mare, se găseşte o deltă secundară, care are trei braţe secundare: Tătaru, Cernovca şi Babina, care acum se află pe teritoriul Ucrainei.
Braţul Sulina
Acest braţ este cel mai scurt (având doar 64 km), fiind drept, regularizat şi canalizat, este folosit pentru navigaţie, în urma adâncirii şi corectării unor meandre. În urma acestor lucrări care au avut loc între 1862 şi 1902, lungimea braţului a scăzut de la 93 de km la 64 de km, iar volumul de apă scurs s-a dublat (18% în prezent), adâncimea minimă fiind de 7 m, iar cea maxima de 18 m.
Braţul Sfântul Gheorghe
Braţul Sfântul Gheorghe este cel de-al doilea ca mărime (108 km), înaintând spre sud-est. Spre sud, se desprind două canale care fac legătura cu lacul Razim.
Sfântul Gheorghe este cel mai vechi braţ, care transportă 24% din volumul de apă şi aluviuni. Cea mai mare adâncime pe acest braţ este de 26 de m. Şi acest braţ a suferit transformări prin tăierea unui număr de şase meandre, lungimea sa scurtându-se la 70 de km.
Category:
asezarea geografica,
bratele dunarii,
despre romania,
dunarea,
turism
Leave a Comment
De-a lungul cursului său, în special în zonele joase, Dunărea se desparte deseori în mai multe braţe.
În sectorul în care Dunărea traversează numai teritoriul României, fluviul formează mai multe insule, numite şi bălţi, principalele fiind Balta Ialomiţei şi Insula Mare a Brăilei.
raţe înainte de Delta Dunării
Braţul Borcea
Borcea este braţul care se desparte de cursul principal al Dunării în amonte de Calarasi in punctul de trecere bac Calarasi- Ostrov şi se reuneşte cu fluviul în aval, în apropierea localităţii Giurgeni. Pe acest braţ se află oraşele Călăraşi şi Feteşti.
Braţul Cremenea sau Dunărea Nouă
Este braţul principal care are aproximativ 70 de km.lungime şi împreună cu braţul Vâlciu, mărgineşte lacuri şi bălţi, zonă numita Insula Mică a Brăilei. Între braţul Măcin şi braţul Cremenea se afla zona numita Balta Brăilei.
Braţul Ostrov
Este braţul care se formează în dreptul localitaţii Silistra, având un debit de apa mai mare ca cel al braţului Borcea, pe el aflându-se oraşul Cernavodă.
Braţul Măcin sau Dunărea Veche
După Giurgeni, Dunărea se desparte iar în mai multe braţe. Cel din est poartă numele de Dunărea Veche sau Măcin, este un braţ principal, mai puţin navigat, separând Balta Brăilei de Dobrogea. Pe acest braţ se află oraşul Măcin.
Braţul Vâlciu
Este unul dintre braţele de vest. Între braţul Vâlciu şi braţul Măcin se afla Insula Mare a Brăilei, rezervaţie naturală.
Braţul Calia
Împreună cu braţele, Mănuşoaia şi Cremenea, mărgineşte la vest Insula Mică a Brăilei, în zona satului Gura Garlutei
Delta Dunării
La vărsarea în Marea Neagră, Dunărea se împarte în trei braţe, formând astfel Delta Dunării.
Braţul Chilia
Prima bifurcaţie este lângă Tulcea, unde braţul Chilia se îndreaptă spre nord, având lungimea cea mai mare (120 km) şi debitul de aproximativ 60% din total. La vărsarea acestuia în mare, se găseşte o deltă secundară, care are trei braţe secundare: Tătaru, Cernovca şi Babina, care acum se află pe teritoriul Ucrainei.
Braţul Sulina
Acest braţ este cel mai scurt (având doar 64 km), fiind drept, regularizat şi canalizat, este folosit pentru navigaţie, în urma adâncirii şi corectării unor meandre. În urma acestor lucrări care au avut loc între 1862 şi 1902, lungimea braţului a scăzut de la 93 de km la 64 de km, iar volumul de apă scurs s-a dublat (18% în prezent), adâncimea minimă fiind de 7 m, iar cea maxima de 18 m.
Braţul Sfântul Gheorghe
Braţul Sfântul Gheorghe este cel de-al doilea ca mărime (108 km), înaintând spre sud-est. Spre sud, se desprind două canale care fac legătura cu lacul Razim.
Sfântul Gheorghe este cel mai vechi braţ, care transportă 24% din volumul de apă şi aluviuni. Cea mai mare adâncime pe acest braţ este de 26 de m. Şi acest braţ a suferit transformări prin tăierea unui număr de şase meandre, lungimea sa scurtându-se la 70 de km.
Category:
asezarea geografica,
bratele dunarii,
despre romania,
dunarea,
turism
Leave a Comment
Dunărea este al doilea ca lungime între fluviile Europei (după Volga), fiind singurul fluviu european ce curge de la vest la est. Acesta izvorăşte din munţii Pădurea Neagră (Germania) sub forma a două râuri numite Brigach şi Breg ce izvorăsc de sub vârful Kandel (1241m), şi se unesc în Donaueschingen (678m) în curtea castelului Fürstenberg. Dunărea curge către sud-est pe o distanţă de aproximativ 2860 km, până la Marea Neagră. La vărsarea râului în Marea Neagră s-a format Delta Dunării.
Dunărea este un important drum fluvial internaţional, curgând prin 10 ţări (Austria, Bulgaria, Croaţia, Germania, Ungaria, Republica Moldova, Slovacia, România, Ucraina, Serbia) şi are afluenţi în alte şapte ţări. Trece prin patru capitale de stat: Viena, Bratislava, Budapesta şi Belgrad.
Etimologie
Încă din antichitate, Dunărea avea mai multe nume: Istros / Istru / Hister / Danaistru, pentru sectorul inferior, în scrierile greceşti şi Danubius în cele latino-romane. [1]
Denumirea dată de romani "Danubius" (Zeul fluviilor) a fost mai târziu preluată de alte popoare, şi modificată, devenind Donau în limba germană, Dunaj în limba slovacă, Duna în limba maghiară,Dunav în limba sârbocroată, Дунав/Dunav; Дунав în limba bulgară, Дунай (Dunai) în limba ucraineană, pentru ţările riverane, şi Danube în limba engleză şi limba franceză şi Tuna în limba turcă.
Regimul hidrologic
Din cauza aşezării bazinului hidrografic, la contactul dintre climatul temperat-oceanic din vest, temperat-contintental din est şi influenţele baltice în nord, regimul hidrologic al Dunării se caracterizează prin existenţa unor importante variaţii de nivel şi de debit în cursul anului şi în decursul timpului. Apele mari se produc primăvara ca urmare a topirii zăpezilor şi ploilor abundente, însa în cursul superior şi mijlociu, au loc în lunile martie-aprilie, iar în cel inferior, în mai. Creşterea debitului are loc din amonte spre aval: 1.470 m3/s la Passau, 1.920 m3/s la Viena, 2.350 m3/s la Budapesta, 5.300 m3/s în defileul Porţilor de Fier, 6.470 m3/s la Ceatalul Ismail. Debitele maxime reflectă regimul continental al fluviului: 15.100 m3/s la Orşova (13 aprilie 1940), 15.900 m3/s (mai 1942) si 15.500 m3/s la Ceatalul Ismail (5 iunie 1970). Debitele cele mai mici se înregistreaza toamna şi uneori iarna: 1.250 m3/s la Orşova (12 ianuarie 1954), 1.450 m3/s Olteniţa (ianuarie 1964), 1.350 m3/s la Ceatalul Ismail (octombrie 1921).
Temperatura apelor
Temperatura apelor Dunării se află sub influenţa directă a temperaturii aerului şi într-o măsură mai mică sub cea a factorilor locali. Încălizirea apelor începe în luna martie şi ţine până în luna august după care urmează procesul de răcire . Gheaţa poate să apară din prima decadă a lunii decembrie până la începutul lunii martie. Durata podului de gheată este, este in medie de 45-50 de zile. Fenomenul de dezgheţ se produce primăvara, cel mai frecvent din aval spre amonte, într-o perioada de câteva zile (4-8 zile).
Lungimea Dunării repartizată pe ţări
Germania malul drept 658,6 km malul stâng 687,0 km
Austria malul drept 357,5 km malul stâng 321,5 km
Slovacia malul drept 22,5 km malul stâng 172,1 km
Ungaria malul drept 471,2 km malul stâng 275,2 km
Croaţia malul drept 137,5 km
Serbia malul drept 449,9 km malul stâng 358,0 km
Bulgaria malul drept 471,6 km
România malul drept 374,1 km malul stâng 1050 km
Republica Moldova malul stâng 0,6 km
Ucraina malul stâng 79,6 km
Bazinul Dunării repartizat pe ţări
România (29.9%),
Ungaria (11.7%),
Austria (10.2%),
Serbia (10.3%),
Germania (7.5%)
Slovacia (5.8%),
Bulgaria (5.2%),
Bosnia şi Herţegovina (4.8%),
Croaţia (4.5%),
Ucraina (3.8%),
Republica Cehă (2.6%),
Slovenia(2.2%),
Elvetia (0.32%),
Republica Moldova (0.29%),
Italia (0.15%),
Polonia (0.09%),
Albania (0.03%)
Dunărea în România
Cursul inferior se desfăşoară pe o distanţă de 1.075 km. între localităţile Baziaş şi Sulina, facând graniţă cu Serbia (235,5 km), Bulgaria (469,5 km), Republica Moldova (0,6 km) şi Ucraina (53,9 km). Datorită faptului că traversează o multitudine de regiuni naturale, cursul inferior este împărţit in 5 sectoare (Ujvari, 1972):
Defileul carpatic (144 km.)
Sectorul sud-pontic (566 km.)
Sectorul pontic oriental cu bălţi (195 km.)
Sectorul predobrogean (80 km.)
Sectorul deltaic (90 km.)
Colectează majoritatea râurilor din România cu excepţia celor din Dobrogea. Transportă anual cca 60 milioane tone aluviuni şi 200 miliarde m³ de apă. Prezintă importanţă deosebită pentru: navigaţie, hidrocentrală, piscicultură, furnizând apă pentru industrie, agricultură, populaţie.
În Lunca Dunării se află multe aşezări printre care 18 oraşe, (Moldova Nouă, Orşova, Drobeta Turnu Severin, Calafat, Corabia, Turnu Măgurele, Zimnicea, Giurgiu, Olteniţa, Călăraşi, Feteşti, Cernavodă, Hârşova, Brăila, Galaţi, Isaccea, Tulcea, Sulina), fiind traversată de cinci şosele şi două căi ferate.
În anii socialismului, s-au făcut desecări de-a lungul Dunării, ocazie cu care lacuri, precum Potelu, Greaca, Nedeia, au dispărut. Aceste lacuri reţineau apa în timpul inundaţiilor şi erau o sursă importantă de peşte. În prezent, lipsa acestor lacuri duce la consecinţe catastrofale în perioadele de inundaţii.
Afluenţii de pe sectorul român al Dunării sunt: Nera, Ribiş, Pârâul Ţiganilor, Râul Mic, Prva, Valea Mare, Baronul, Boşneag, Varad, Sicolovăţ, Alibeg, Liuborajdia, Cruşoviţa, Caoniţa, Cameniţa, Oraviţa, Zascoc, Berzasca, Suva, Cozla, Sirina, Elişeva, Saraoschi, Starişte, Paolina, Suşcava, Ciuceavca, Iuţi, Tişoviţa, Reciţa, Liubotina, Plavişeviţa, Ponicova, Mraconia, Costineţiu, Suhodolu, Mala, Valea Satului, Ieşelniţa, Dâlboca, Groţca, Cerna, Bahna, Vodiţa, Jidoştiţa, Dudaş, Topolniţa, Bistriţa, Blahniţa, Drincea, Sărăceaua, Desnăţui, Nedeia, Jiu, Jieţ, Celei, Ursa, Olt, Oltul Mic, Călmăţui, Sâi, Vedea, Pasărea, Argeş, Mostiştea, Berza, Almălău, Begena, Galiţa, Canlia, Canaraua Fetei, Jegălia, Valea Mare, Vederoasa, Urluia, Rasova, Peştera, Ţibrin, Dunărea, Calachioi, Chichirgeaua,Ialomiţa, Topolog, Nămoleşti, Călmăţui, Başburun, Aiorman, Greci, Cerna, Valea Plopilor, Jilila, Siret, Prut, Gârla Ciulineţul, Luncaviţa
Category:
asezarea geografica,
despre romania,
dunarea,
turism
Leave a Comment
