Mănăstirea Curtea de Argeş este o mănăstire din România situată în oraşul Curtea de Argeş. Ansamblul cuprinde biserica episcopală, unul dintre cele mai celebre monumente de arhitectură din Ţara Românească.
Istoric
Mănăstirea a fost construită de Neagoe Basarab (1512 - 1517) pe locul vechii mitropolii (1359). Pictura interioară, realizată de zugravul Dobromir, a fost terminată în anul 1526, în timpul domniei lui Radu de la Afumaţi. Ea este păstrată fragmentar în Muzeul Naţional de Artă din Bucureşti. Reparată de câteva ori, biserica a fost restaurată (1875 - 1886) de arhitectul francez André Lecomte du Nouy, discipol al lui Eugene Viollet-Le-Duc, care i-a adus şi unele modificări care au diminuat valoarea istorică a monumentului. Construită din piatră făţuită şi profilată, biserica are un plan triconc, inspirat din planimetria bisericii Vodica II, reluat şi în alte construcţii (mitropolia din Bucureşti, biserica fostei mănăstiri Cotroceni, manastirea Tismana etc.).
Printre cele mai vechi aşezări de care vorbeşte istoria noastră se numără şi Curtea de Argeş cu împrejurimile ei. În veacul al XIII-lea, înalta cetate a Poenarilor, cu fortificaţiile sale de piatră şi puţul care o lega direct cu albia râului de jos, făcuse să ajungă, până departe, faima acestor locuri; iar pe la jumătatea secolului următor, curtea Basarabilor şi biserica "Sfântul Nicolae Domnesc" răsfrâng această faimă asupra întregii aşezări adunată cu timpul în preajma lor: Curtea de Argeş de mai târziu.
După documente şi inscripţii, ca şi din mărturiile săpăturilor arheologice, istoria acestui străvechi ţinut voievodal, chiar dacă nu consemnează data precisă când s-au grupat aici întâiele centre locuite, face însă dovada că: aceste centre s-au dezvoltat îndeajuns de repede, pentru ca, pe la jumătatea veacului al XIV-lea, să ateste deopotrivă cu existenţa unui scaun Domnesc, şi pe aceea a unei însemnate organizări bisericeşti. Astfel asociate, puterea statală şi cea religioasă împodobesc valea Argeşului cu fapte de arme şi locaşuri de închinare, care-i păstrează intactă funcţia ei spirituală, chiar atunci când capitala se muta la Târgovişte.
Dintre monumentele care au fost făurite de-a lungul veacurilor, din câte au împodobit Argeşul voievodal, de bună seamă că biserica înălţată de Neagoe Basarab (1512-1521) este cea mai valoroasă construcţie de artă şi arhitectură bisericească.
Începută în 1514 din vrerea lui Neagoe Basarab de a crea un monument fără seamăn de frumos lucrările ei s-au încheiat trei ani mai târziu, aşa încât la 7 ianuarie 1517, ctitorul putea chiar să vorbească de "mănăstirea domniei mele de la Argeş", şi să-i hărăzească "vama ce este la Ocna Mică de la Târgovişte..". Ascultând nu numai legenda, ci şi unele ştiri istorice, se pare că din lipsă de bani, cu toată jertfirea podoabelor Doamnei sale, dar mai ales din lipsă de zile, zugrăvirea bisericii n-a putut fi isprăvită înainte de trecerea întru cele veşnice a lui Neagoe Basarab.
Aşadar, ginerele voievodului, Radu de la Afumaţi (1522-1529), odată urcat pe scaun, a consfinţit continuarea decorării aşezământului, prin pisania din 10 septembrie 1526, care menţionează şi numele lui Dobromir zugravul.
După toate izvoadele, Neagoe Basarab a clădit biserica sa pe fundaţiile unui locaş mai vechi, care nu fusese altul decât sediul primei Mitropolii a Ţării Româneşti. Pe aceasta, Neagoe găsind-o "dărâmată şi neîntărită .. a zidit-o şi înălţat-o din temelii", fapt pe care un cronicar al înfăptuirilor marelui voievod, Gavriil Protul, îl întăreşte. În această formă, biserica Mănăstirii Curtea de Argeş cunoscută din 1793 sub denumirea de "Biserica Episcopală", când a devenit reşedinţa Episcopiei Argeşului, rămâne, pentru arhitectura veacului al XVI-lea, dacă nu monumentul cel mai de seamă, una dintre cele mai reprezentative construcţii al sale.
Ca atare o pomenesc documentele şi o amintesc toţi călătorii străini, care şi-au aflat adăpost în chiliile ei. Unii dintre ei, ca Paul de Alep, în 1654, considera vechea aşezare a lui Neagoe drept "una din minunile lumii". Aceleaşi cuvinte de înaltă preţuire le notează, în 1794, şi englezul Robert Ainslie şi - mai târziu - pictorii Bouquet şi Lancelot, ale căror însemnări de călătorii şi stampe au făcut să circule şi în afara graniţelor ţării faima mănăstirii lui Neagoe Basarab.
După unele refaceri parţiale şi întregiri în timp ale ansamblului sau, vătămată şi de un puternic incendiu, Biserica Episcopală Curtea de Argeş a fost refăcută - astfel după cum se vede astăzi - de arhitectul francez Andre Lecomte du Nouy şi de arhitectul român Nicolae Gabrielescu, inspectorul lucrărilor de restaurare, în a doua jumătate a secolului trecut. A fost isprăvită în anul 1885 şi sfiinţită la 12 octombrie 1886.
Mănăstirea a fost construită de Neagoe Basarab (1512 - 1517) pe locul vechii mitropolii (1359). Pictura interioară, realizată de zugravul Dobromir, a fost terminată în anul 1526, în timpul domniei lui Radu de la Afumaţi. Ea este păstrată fragmentar în Muzeul Naţional de Artă din Bucureşti. Reparată de câteva ori, biserica a fost restaurată (1875 - 1886) de arhitectul francez André Lecomte du Nouy, discipol al lui Eugene Viollet-Le-Duc, care i-a adus şi unele modificări care au diminuat valoarea istorică a monumentului. Construită din piatră făţuită şi profilată, biserica are un plan triconc, inspirat din planimetria bisericii Vodica II, reluat şi în alte construcţii (mitropolia din Bucureşti, biserica fostei mănăstiri Cotroceni, manastirea Tismana etc.).
Printre cele mai vechi aşezări de care vorbeşte istoria noastră se numără şi Curtea de Argeş cu împrejurimile ei. În veacul al XIII-lea, înalta cetate a Poenarilor, cu fortificaţiile sale de piatră şi puţul care o lega direct cu albia râului de jos, făcuse să ajungă, până departe, faima acestor locuri; iar pe la jumătatea secolului următor, curtea Basarabilor şi biserica "Sfântul Nicolae Domnesc" răsfrâng această faimă asupra întregii aşezări adunată cu timpul în preajma lor: Curtea de Argeş de mai târziu.
După documente şi inscripţii, ca şi din mărturiile săpăturilor arheologice, istoria acestui străvechi ţinut voievodal, chiar dacă nu consemnează data precisă când s-au grupat aici întâiele centre locuite, face însă dovada că: aceste centre s-au dezvoltat îndeajuns de repede, pentru ca, pe la jumătatea veacului al XIV-lea, să ateste deopotrivă cu existenţa unui scaun Domnesc, şi pe aceea a unei însemnate organizări bisericeşti. Astfel asociate, puterea statală şi cea religioasă împodobesc valea Argeşului cu fapte de arme şi locaşuri de închinare, care-i păstrează intactă funcţia ei spirituală, chiar atunci când capitala se muta la Târgovişte.
Dintre monumentele care au fost făurite de-a lungul veacurilor, din câte au împodobit Argeşul voievodal, de bună seamă că biserica înălţată de Neagoe Basarab (1512-1521) este cea mai valoroasă construcţie de artă şi arhitectură bisericească.
Începută în 1514 din vrerea lui Neagoe Basarab de a crea un monument fără seamăn de frumos lucrările ei s-au încheiat trei ani mai târziu, aşa încât la 7 ianuarie 1517, ctitorul putea chiar să vorbească de "mănăstirea domniei mele de la Argeş", şi să-i hărăzească "vama ce este la Ocna Mică de la Târgovişte..". Ascultând nu numai legenda, ci şi unele ştiri istorice, se pare că din lipsă de bani, cu toată jertfirea podoabelor Doamnei sale, dar mai ales din lipsă de zile, zugrăvirea bisericii n-a putut fi isprăvită înainte de trecerea întru cele veşnice a lui Neagoe Basarab.
Aşadar, ginerele voievodului, Radu de la Afumaţi (1522-1529), odată urcat pe scaun, a consfinţit continuarea decorării aşezământului, prin pisania din 10 septembrie 1526, care menţionează şi numele lui Dobromir zugravul.
După toate izvoadele, Neagoe Basarab a clădit biserica sa pe fundaţiile unui locaş mai vechi, care nu fusese altul decât sediul primei Mitropolii a Ţării Româneşti. Pe aceasta, Neagoe găsind-o "dărâmată şi neîntărită .. a zidit-o şi înălţat-o din temelii", fapt pe care un cronicar al înfăptuirilor marelui voievod, Gavriil Protul, îl întăreşte. În această formă, biserica Mănăstirii Curtea de Argeş cunoscută din 1793 sub denumirea de "Biserica Episcopală", când a devenit reşedinţa Episcopiei Argeşului, rămâne, pentru arhitectura veacului al XVI-lea, dacă nu monumentul cel mai de seamă, una dintre cele mai reprezentative construcţii al sale.
Ca atare o pomenesc documentele şi o amintesc toţi călătorii străini, care şi-au aflat adăpost în chiliile ei. Unii dintre ei, ca Paul de Alep, în 1654, considera vechea aşezare a lui Neagoe drept "una din minunile lumii". Aceleaşi cuvinte de înaltă preţuire le notează, în 1794, şi englezul Robert Ainslie şi - mai târziu - pictorii Bouquet şi Lancelot, ale căror însemnări de călătorii şi stampe au făcut să circule şi în afara graniţelor ţării faima mănăstirii lui Neagoe Basarab.
După unele refaceri parţiale şi întregiri în timp ale ansamblului sau, vătămată şi de un puternic incendiu, Biserica Episcopală Curtea de Argeş a fost refăcută - astfel după cum se vede astăzi - de arhitectul francez Andre Lecomte du Nouy şi de arhitectul român Nicolae Gabrielescu, inspectorul lucrărilor de restaurare, în a doua jumătate a secolului trecut. A fost isprăvită în anul 1885 şi sfiinţită la 12 octombrie 1886.
Descriere
Aşa cum se înfăţişează în prezent, biserica este alcătuită dintr-un pronaos supralărgit, contopit organic cu construcţia propriu-zisă, ai cărui 12 stâlpi interiori susţin o turlă pe mijloc şi două turnuleţe laterale care încununează colţurile vestice ale pronaosului. Pronaosul este evidenţiat în acest fel deoarece îndeplinea şi funcţia de necropolă. Aceste turle mici dau impresia prin podoaba lor exterioară, caracterizată de răsucirea porţiunilor de zidărie, că stau să cadă unul asupra celuilalt şi că se înşurubează în tăriile cerului. Restul bisericii şi altarul - cu abside care îi împlinesc forma de cruce - susţin de asemenea o turlă înaltă, a cărei îmbinare cu ansamblu se face prin bolţi, dând un tot arhitectonic de o zvelteţe inegalabilă
În faţa intrării se află un agheasmatar deschis, a cărui cupolă cu arcuri dantelate se sprijină de patru coloane, lucrate în marmură de felurite tonuri şi împodobite cu desene (1516-1517). Precum întreaga biserică, şi acesta reprezintă o admirabilă operă de artă. Văzut dinspre apus, agheasmatarul cu invelitoarea de plumb şi crucea aurită se proiectează pe cele 12 trepte care urcă spre intrarea în sfântul locaş şi pe rama care o îmbracă, asemeni unui portal aplicat. La restaurare, motivele utilizate şi modul de cizelare au urmărit să redea, cât mai apropiat de original, vechea decoraţie a construcţiei lui Neagoe Basarab, decoraţie în care elementele din afară fuseseră armonizate de arta meşterilor locali, într-un stil propriu. Iar cât priveşte acestă artă, chiar dacă au lucrat alături de meşteri străini, privitorului de azi îi apare clar faptul că localnicii au izbutit nu numai să egaleze, ci adesea să-şi impună propria lor personalitate, realizând armonii decorative dintre cele mai originale.
În ansamblu biserica este aşezată pe o puternică temelie: un vast pavaj orizontal din blocuri de piatră, mai larg decât suprafaţa de bază a bisericii, marginile lui terminându-se cu un fel de împrejmuire din floroni (în acest caz crini) sculptaţi din piatră. Pereţii exteriori sunt împărţiţi în două zone suprapuse demarcate printr-un brâu, împletit în suviţe. Faţadele sunt decorate în relief plat cu motive caucaziene şi islamice. În partea de jos se află o suită de panouri dreptunghiulare, în care sunt fixate ferestrele. Acestea sunt înrămate în chenare cu ornamentaţii dintre cele mai felurite care, ca şi cele ale portalului de la intrare, amintesc întretăierea geometrică de la Mănăstirea Dealu.
În registrul de sus, de asemenea, se află o suită de panouri semicirculare în partea superioară, în centrul cărora sunt fixate plăci decorative şi discuri în rozetă, iar ca nişte paftale domneşti, la întretăierea arcurilor, se află alte discuri mai mici, deopotrivă de fin realizate. Pe ele sunt aşezaţi porumbei, care parcă stau gata de zbor. Fiecare poartă în cioc un clopoţel. La adierea vântului, aceşti clopoţei sunau lin, asemenea unor suave glasuri tainice.
Deasupra, depăşind bordurile scurte ale acoperişului aşezate pe mai multe rânduri paralele de cizeluri, construcţia bisericii creşte într-o suită de volume şi suprafeţe, pe care se înalţă cele patru turle; de o rară bogăţie ornamentală, ele adună în jurul ferestrelor, asemenea unor dantele în relief, aceleaşi modele prin care (ca, de altfel şi în restul decoraţiei acestui monument) se străvad, armonizate specific de meşterii băştinaşi, o seamă de elemente de artă arabă şi georgiană. Acoperişul turlelor, bogat împodobit, pare ieşit din mâna unor aurari, iar lanţurile care susţin crucile sunt aidoma unor mari bijuterii lucind în soare.
În interior, pe lângă zugrăveală executată în ulei de pictorii francezi F. Nicolle, Ch. Renouard şi de românul N. Constantinescu din Curtea de Argeş, pe lângă panourile votive, mormintele ctitorilor şi tâmplă făcută din marmură, bronz aurit şi onix, pe lângă icoanele ei lucrate în mozaic, atrage atenţia, ca o excepţională realizare sculpturală, grupul celor 12 coloane, original ornamentate floral, reprezentând pe cei 12 Sfinţi Apostoli; aceste coloane dau cu adevărat o impresie de viu şi mers aievea. Din ancadramentul lor central - ţinând loc de despărţire între partea de la intrare şi sanctuarul bisericii -, interiorul acesteia, discret înveşmântat în zugrăveala pictorilor aici amintiţi, apără într-o calmă maiestate, ca un adânc îndemn la reculegere. În pronaos se află mai multe morminte acoperite cu lespezi de piatră, cea mai valoroasă din punct de vedere artistic fiind cea a lui Radu de la Afumaţi (1529), care îl înfăţişează pe viteazul domnitor călare şi cu sceptrul în mână.
Vechea tâmplă din sec. al XVII-lea, de o reală originalitate ornamentală şi iconografică - adăpostită temporar în biserica de sat din Valea Danului - se află acum în Colecţia de obiecte de artă bisericească din Mănăstirea Curtea de Argeş. Această catapeteasmă a fost împreună cu câteva icoane datată stilistic în timpul domnului Şerban Cantacuzino (1678-1688), care în 1682, precum spune una din pisaniile de pe peretele vestic al bisericii, a reparat sfântul locaş
De asemenea, în imediata vecinătate a mănăstirii, susura neîntrerupt izvorul basmului, pe care localnicii îl numesc "Fântâna lui Manole". Această denumire poartă peste timpuri povestea meşterului, care, neputând coborî de pe biserică după isprăvirea ei, - luându-i-se scările -, şi-ar fi făcut aripi din şindrilă şi, ca un alt Icar, a sărit de pe acoperişul sfântului locaş, la temelia căruia se spune că-şi zidise propria soţie. În locul în care s-ar fi prăbuşit sufletul său s-a preschimbat într-un izvor.
De la "Fântâna lui Manole" se vede, spre apus, fosta bolniţă a mănăstirii: monument istoric, despre care un document existent scrie că "se găsea alături de biserica lui Neagoe Basarab încă din 1524".
În faţa intrării se află un agheasmatar deschis, a cărui cupolă cu arcuri dantelate se sprijină de patru coloane, lucrate în marmură de felurite tonuri şi împodobite cu desene (1516-1517). Precum întreaga biserică, şi acesta reprezintă o admirabilă operă de artă. Văzut dinspre apus, agheasmatarul cu invelitoarea de plumb şi crucea aurită se proiectează pe cele 12 trepte care urcă spre intrarea în sfântul locaş şi pe rama care o îmbracă, asemeni unui portal aplicat. La restaurare, motivele utilizate şi modul de cizelare au urmărit să redea, cât mai apropiat de original, vechea decoraţie a construcţiei lui Neagoe Basarab, decoraţie în care elementele din afară fuseseră armonizate de arta meşterilor locali, într-un stil propriu. Iar cât priveşte acestă artă, chiar dacă au lucrat alături de meşteri străini, privitorului de azi îi apare clar faptul că localnicii au izbutit nu numai să egaleze, ci adesea să-şi impună propria lor personalitate, realizând armonii decorative dintre cele mai originale.
În ansamblu biserica este aşezată pe o puternică temelie: un vast pavaj orizontal din blocuri de piatră, mai larg decât suprafaţa de bază a bisericii, marginile lui terminându-se cu un fel de împrejmuire din floroni (în acest caz crini) sculptaţi din piatră. Pereţii exteriori sunt împărţiţi în două zone suprapuse demarcate printr-un brâu, împletit în suviţe. Faţadele sunt decorate în relief plat cu motive caucaziene şi islamice. În partea de jos se află o suită de panouri dreptunghiulare, în care sunt fixate ferestrele. Acestea sunt înrămate în chenare cu ornamentaţii dintre cele mai felurite care, ca şi cele ale portalului de la intrare, amintesc întretăierea geometrică de la Mănăstirea Dealu.
În registrul de sus, de asemenea, se află o suită de panouri semicirculare în partea superioară, în centrul cărora sunt fixate plăci decorative şi discuri în rozetă, iar ca nişte paftale domneşti, la întretăierea arcurilor, se află alte discuri mai mici, deopotrivă de fin realizate. Pe ele sunt aşezaţi porumbei, care parcă stau gata de zbor. Fiecare poartă în cioc un clopoţel. La adierea vântului, aceşti clopoţei sunau lin, asemenea unor suave glasuri tainice.
Deasupra, depăşind bordurile scurte ale acoperişului aşezate pe mai multe rânduri paralele de cizeluri, construcţia bisericii creşte într-o suită de volume şi suprafeţe, pe care se înalţă cele patru turle; de o rară bogăţie ornamentală, ele adună în jurul ferestrelor, asemenea unor dantele în relief, aceleaşi modele prin care (ca, de altfel şi în restul decoraţiei acestui monument) se străvad, armonizate specific de meşterii băştinaşi, o seamă de elemente de artă arabă şi georgiană. Acoperişul turlelor, bogat împodobit, pare ieşit din mâna unor aurari, iar lanţurile care susţin crucile sunt aidoma unor mari bijuterii lucind în soare.
În interior, pe lângă zugrăveală executată în ulei de pictorii francezi F. Nicolle, Ch. Renouard şi de românul N. Constantinescu din Curtea de Argeş, pe lângă panourile votive, mormintele ctitorilor şi tâmplă făcută din marmură, bronz aurit şi onix, pe lângă icoanele ei lucrate în mozaic, atrage atenţia, ca o excepţională realizare sculpturală, grupul celor 12 coloane, original ornamentate floral, reprezentând pe cei 12 Sfinţi Apostoli; aceste coloane dau cu adevărat o impresie de viu şi mers aievea. Din ancadramentul lor central - ţinând loc de despărţire între partea de la intrare şi sanctuarul bisericii -, interiorul acesteia, discret înveşmântat în zugrăveala pictorilor aici amintiţi, apără într-o calmă maiestate, ca un adânc îndemn la reculegere. În pronaos se află mai multe morminte acoperite cu lespezi de piatră, cea mai valoroasă din punct de vedere artistic fiind cea a lui Radu de la Afumaţi (1529), care îl înfăţişează pe viteazul domnitor călare şi cu sceptrul în mână.
Vechea tâmplă din sec. al XVII-lea, de o reală originalitate ornamentală şi iconografică - adăpostită temporar în biserica de sat din Valea Danului - se află acum în Colecţia de obiecte de artă bisericească din Mănăstirea Curtea de Argeş. Această catapeteasmă a fost împreună cu câteva icoane datată stilistic în timpul domnului Şerban Cantacuzino (1678-1688), care în 1682, precum spune una din pisaniile de pe peretele vestic al bisericii, a reparat sfântul locaş
De asemenea, în imediata vecinătate a mănăstirii, susura neîntrerupt izvorul basmului, pe care localnicii îl numesc "Fântâna lui Manole". Această denumire poartă peste timpuri povestea meşterului, care, neputând coborî de pe biserică după isprăvirea ei, - luându-i-se scările -, şi-ar fi făcut aripi din şindrilă şi, ca un alt Icar, a sărit de pe acoperişul sfântului locaş, la temelia căruia se spune că-şi zidise propria soţie. În locul în care s-ar fi prăbuşit sufletul său s-a preschimbat într-un izvor.
De la "Fântâna lui Manole" se vede, spre apus, fosta bolniţă a mănăstirii: monument istoric, despre care un document existent scrie că "se găsea alături de biserica lui Neagoe Basarab încă din 1524".
Legenda
În apropierea bisericii se află fântâna meşterului Manole, constructorul legendar al ctitoriei lui Neagoe Basarab, eroul mai multor balade populare.
Balada Monastirea Argeşului spune că meşterul Manole şi-a zidit în zidurile acestei magnifice mănăstiri soţia deoarece tot cea ce era construit în timpul zilei se dărâma noaptea. Tot legenda ne dă o explicaţie şi pentru fântâna meşterului Manole când domnitorul a văzut această măreaţă construcţie i-a întrebat pe cei zece meşteri dacă mai pot construi o mănăstire mai frumoasă decât aceasta. Aceştia au răspun afirmativ, iar domnitorul, pentru a împiedica posibila construcţie a unei mânăstiri mai frumoase, a poruncit ca schelele pe care erau urcaţi meşteri să fie dărâmate şi astfel cei zece "meşteri mari, calfe şi zidari" au rămas blocaţi pe acoperiş. Ei şi-au făcut aripi din şindrile şi s-au aruncat de pe acoperişul mănăstirii sperând să ajungă jos nevătămaţi, dar toţi au murit. În locul unde s-a prăbuşit meşterul Manole a apărut un izvor, fântâna meşterului Manole.
În apropierea bisericii se află fântâna meşterului Manole, constructorul legendar al ctitoriei lui Neagoe Basarab, eroul mai multor balade populare.
Balada Monastirea Argeşului spune că meşterul Manole şi-a zidit în zidurile acestei magnifice mănăstiri soţia deoarece tot cea ce era construit în timpul zilei se dărâma noaptea. Tot legenda ne dă o explicaţie şi pentru fântâna meşterului Manole când domnitorul a văzut această măreaţă construcţie i-a întrebat pe cei zece meşteri dacă mai pot construi o mănăstire mai frumoasă decât aceasta. Aceştia au răspun afirmativ, iar domnitorul, pentru a împiedica posibila construcţie a unei mânăstiri mai frumoase, a poruncit ca schelele pe care erau urcaţi meşteri să fie dărâmate şi astfel cei zece "meşteri mari, calfe şi zidari" au rămas blocaţi pe acoperiş. Ei şi-au făcut aripi din şindrile şi s-au aruncat de pe acoperişul mănăstirii sperând să ajungă jos nevătămaţi, dar toţi au murit. În locul unde s-a prăbuşit meşterul Manole a apărut un izvor, fântâna meşterului Manole.
You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response.
0 Responses
