Despre Romania

Bucureşti este capitala României şi, în acelaşi timp, cel mai mare oraş, centru industrial şi comercial al ţării. Populaţia de peste două milioane de locuitori face ca Bucureştiul să fie a şasea capitală după mărime din Uniunea Europeană. În fapt, însă, Bucureştiul adună zilnic peste trei milioane de oameni, iar specialiştii prognozează că, în următorii cinci ani, totalul va depăşi patru milioane.

Prima menţiune a localităţii apare în 1459. În 1862 devine capitala României. De atunci suferă schimbări continue, fiind centrul scenei artistice, culturale şi mass-media. Între cele două războaie mondiale, arhitectura elegantă şi elita bucureşteană i-au adus porecla „Micul Paris”. În prezent, capitala are acelaşi nivel administrativ ca şi un judeţ şi este împărţită în şase sectoare.
Aşezare geografică

Acest oraş se află în sud-estul ţării, între Ploieşti la nord şi Giurgiu la sud. Oraşul se află în Câmpia Vlăsiei, care face parte din Câmpia Română. La est se afla Bărăganul, în partea de vest Câmpia Găvanu Burdea, iar la sud este delimitat de Campia Burnazului.


Apele, flora şi fauna

Bucureştiul se află situat pe malurile râului Dâmboviţa, ce se varsă în Argeş, afluent al Dunării. Mai multe lacuri se întind de-a lungul râului Colentina, în perimetrul oraşului, precum Lacul Herăstrău, Lacul Floreasca, Lacul Tei sau Lacul Colentina, iar în centrul oraşului există un lac, în Parcul Cişmigiu. Acest lac, fostă baltă în vechiul oraş medieval, este înconjurat de Grădina Cişmigiu, inaugurată în 1847 după planurile arhitectului german Carl F. W. Meyer. Pe lângă Cişmigiu, există un numar de parcuri mari: Parcul Herăstrău (cu Muzeul Satului) şi Grădina Botanică (cea mai mare din România şi care cuprinde peste 10.000 de specii de plante, inclusiv exotice), Parcul Tineretului, Parcul Alexandru Ioan Cuza (cunoscut şi ca Parcul Titan, sau Parcul IOR) şi multe parcuri mai mici, precum şi spaţii verzi amenajate de primăriile de sector. De remarcat este prezenţa nenumăraţilor maidanezi în parcurile şi pe străzile capitalei.
 
Clima

Clima în capitală este specifică României, respectiv temperat-continentală. Sunt specifice patru anotimpuri, iarnă, primăvară, vară şi toamnă. Iernile în Bucureşti sunt destul de blânde cu puţine zăpezi şi temperaturi ridicate, în timp ce în ultimii ani verile sunt foarte calde, chiar caniculare (cu temperaturi foarte ridicate de pâna la 45 de grade la umbră) şi cu puţine precipitaţii. Aceasta face ca diferenţele de temperatură iarnă - vară să fie de pâna la 60 de grade.

Istorie

Legenda spune că Bucureşti a fost fondat de un oier pe nume Bucur. Conform altei variante mai probabile, Bucureşti a fost întemeiat de către Mircea cel Bătrân la sfârşit de secol XIV.

Pe malurile Masacrului şi ale Colentinei este atestată cultura paleolitică şi neolitică. Până în 1800 î. Hr. apar anumite dovezi ale unor comunităţi în zonele Dudeşti, Lacul Tei şi Bucureştii-Noi de astăzi. Săpăturile arheologice arată trecerea acestei zone printr-un proces de dezvoltare din epoca bronzului şi până în anul 100 î. Hr., în timpul căruia zonele Herăstrău, Radu Vodă, Lacul Tei, Pantelimon, dealul Mihai Vodă, Popeşti-Leordeni şi Popeşti-Novaci sunt populate de indo-europeni (mai precis geto-daci). Primele locuinţe după retragerea aureliană din 273 d. Hr. sunt atestate în secolele III - XIII, până în Evul Mediu.

Aşezarea este atestată documentar la 20 septembrie 1459 într-un act emis de Vlad Ţepeş, domn al Ţării Româneşti, prin care se întăreşte o moşie unor boieri. Cetatea Dâmboviţei, cum mai apare în primii ani oraşul, avea rol strategic, urmând să supravegheze drumul ce mergea de la Târgşor la Giurgiu, în ultima aşezare aflându-se o garnizoană otomană. În scurt timp, Bucureştiul se afirmă, fiind ales la 14 octombrie 1465 de către Radu cel Frumos ca reşedinţă domnească. În anii 1558 - 1559, la Curtea Veche este construită Biserica Domnească, ctitorie a domnului Mircea Ciobanul, aceasta rămânând până astăzi cel mai vechi lăcaş de cult din oraş păstrat în forma sa iniţială.

În 1659, sub domnia lui Gheorghe Ghica, Bucureştiul devine capitala Ţării Româneşti, moment în care se trece la modernizarea acestuia. Apar primele drumuri pavate cu piatră de râu (1661), se înfiinţează prima instituţie de învăţământ superior, Academia Domnească (1694) şi este construit Palatul Mogoşoaiei (Constantin Brâncoveanu, 1702), edificiu în care astăzi se află Muzeul de Artă Feudală Brâncovenească. În 1704, ia fiinţă la iniţiativa spătarului Mihai Cantacuzino Spitalul Colţea, care a fost avariat ulterior într-un incendiu şi un cutremur şi reconstruit în 1888. În scurt timp, Bucureştii se dezvoltă din punct de vedere economic; se remarcă creşterea numărului meşteşugarilor, ce formau mai multe bresle (ale croitorilor, cizmarilor, cavafilor, cojocarilor, pânzarilor, şalvaragiilor, zăbunarilor ş.a). Odată cu acestea continuă modernizarea oraşului. Sunt create primele manufacturi, cişmele publice, iar populaţia se măreşte continuu prin aducerea de locuitori din întreaga Muntenie (catagrafiaul din 1798 indică 30.030 de locuitori, în timp ce cea din 1831 număra 10.000 de case şi 60.587 de locuitori).
 
Ateneul Român

Încet-încet apar o serie de instituţii de interes (Teatrul Naţional, Grădina Cişmigiu, Cimitirul Şerban Vodă, Societatea Academică din Bucureşti, Societatea Filarmonică din Bucureşti, Universitatea din Bucureşti, Gara de Nord, Grand Hotel du Boulevard, Ziarul Universul, cafenele, restaurante, Grădina Botanică din Bucureşti, Ateneul Român, Banca Naţională, cinematografe) şi inovaţii în materie de tehnologie şi cultură (iluminatul cu petrol lampant, prima linie de tramvai, iluminatul electric, primele linii telefonice).

Municipiul Bucureşti a fost până la instaurarea regimului comunist în România reşedinţa judeţului Ilfov (interbelic). În aceea perioadă era denumit "Micul Paris" datorită asemănării cu capitala franceză, dar care şi-a pierdut farmecul în perioada comunismului. În ultimul timp, dezvoltarea imobiliara a stârnit ingrijorare cu privire la soarta cladirilor de interes istoric din oraş, în special la cele din centrul istoric.[
Instituţii, monumente şi obiective turistice
 

În Bucureşti îşi au sediul Parlamentul (Palatul Parlamentului sau Casa Poporului), Guvernul şi Preşedinţia României. De asemenea, îşi au sediul numeroase instituţii de cultură, precum sunt: Academia Română (fondată în 1866), peste 60 de institute de cercetare, Universitatea, Institutul Politehnic, Institutul de Medicină, alte numeroase institute de învăţământ superior, mari biblioteci (Biblioteca Academiei, fondată în 1867, circa 8 milioane volume; Biblioteca Naţională, fondată în 1955, 7 milioane volume; Biblioteca Centrală Universitară, fondată în 1896, 2 milioane volume, incendiată în timpul Revoluţiei din 1989), ş.a.m.d.

Parcurile mai importante din oraş sunt Parcul Herăstrău (187 ha), Parcul Cişmigiu (13 ha), inaugurat în anul 1860, Parcul Tineretului (200 ha) şi Parcul Carol (36 ha), inugurat în 1906.

Arhitectură
Substanţa medievală a Bucureştiului a fost de-a lungul timpului grav afectată de distrugeri şi incendii. În plus, oraşul a pierdut în mod tragic o serie de monumente, mai ales biserici, şi în decursul campaniei de "urbanism"[8] iniţiate în secolul trecut de Nicolae Ceauşescu. Din nucleul oraşului medieval de pe malurile Dâmboviţei s-au păstrat vestigiile Curţii Vechi (sec. XV - XVI) cu Biserica Domnească Buna Vestire, care datează probabil din vremea lui Mircea Ciobanul (1545-1554). Biserica are un plan triconc, naosul ei este evidenţiat printr-o turlă. Faţada trădează unele influenţe moldoveneşti, dar zidăria formată din asize de cărămidă alternând cu porţiuni acoperite de mortar, imitând piatra făţuită, aparţine deja formelor tipice arhitecturii Ţării Româneşti. Portalul vestic cu decoruri în stil baroc brâncovenesc a fost aşezat mai târziu, în 1715, în timpul scurtei domnii a lui Ştefan Cantacuzino. În proscomidie s-au păstrat picturi murale din vremea edificării şi din 1714/15, iar restul bisericii adăposteşte picturi murale ale artiştilor academişti Constantin Lecca şi Mişu Popp, din 1852. Turla a fost înlocuită în 1914.

Secolele XVI-XVII (mănăstiri şi biserici)

Mănăstirea Radu Vodă (Sfânta Troiţă) a fost ridicată pe vremea lui Alexandru II Mircea (1568-1577), dar a fost distrusă deja în 1595 de Sinan Paşa, pentru a fi în secolul al XVII-lea reconstruită şi fortificată de către Radu Mihnea (1613-1620) şi Alexandru Coconul (1623-1627). Atât elementele tradiţionale (planul triconc, turla pe naos), cât şi pronaosul supralărgit, încununat de trei turle, sunt influenţate de formele bisericii mănăstirii din Curtea de Argeş. Decorul faţadelor este format din două registre de arcaturi din ciubuce, despărţite de un brâu median.

Din ansamblul Mănăstirii Mihai Vodă, ctitoria marelui domnitor (1589-1591), s-a păstrat doar biserica de plan triconc tip Vodiţa II, care reprezintă prin pastoforiile supralărgite, cele două turle pe proscomidie şi pe diaconicon şi prin împodobirea faţadelor de cărămidă cu două registre de arcade oarbe o capodoperă a arhitecturii munteneşti. Construcţia a fost, împreună cu turnul-clopotniţă din secolele XVI-XVIII, translată din fosta incintă monastică în 1986. Clădirea mănăstirii, care adăpostise până atunci Arhivele Statului, a fost distrusă.

Din secolul al XVI-lea datează şi biserica mănăstirii Mărcuţa (1586-1587), o ctitorie pe plan triconc cu turlă pe naos a marelui vistier Dan. În 1733 biserica a fost reînnoită şi împodobită cu picturi murale, iar din 1945 până în 1957 ea a fost restaurată. Alte importante mărturii ale secolului al XVI-lea, Biserica Alba-Postăvari şi biserica Spirea Veche, au fost distruse în primăvara lui 1984.
 
Biserica Domnească

În epoca lui Matei Basarab a fost rezidită Mănăstirea Plumbuita (1647) după modelul ctitoriei lui Radu cel Mare de la Dealu, pentru a comemora victoria din 1632 împotriva turcilor. Din Casa Domnească construită atunci s-a păstrat doar o latură interioară a curţii. Biserica de plan triconc fusese ridicată pe vremea lui Mihnea al II-lea Turcitul (1577-1583, 1585-1591), dar suferise în 1595 mari distrugeri.

Biserica Patriarhiei cu hramul Sf. Dimitrie cel Nou, ridicată sub domnia lui Constantin Şerban Basarab (1654-1658), dezvoltă modelul dat de biserica episcopală din Curtea de Argeş, folosind proporţii mai masive, mai ales în cazul unui monumental pridvor vestic. Interiorul bisericii a căpătat în secolul al XIX-lea un caracter unitar, prin înlăturarea zidului care despărţea pronaosul de naos şi prin împodobirea cu un ansamblu de pictură murală în 1830. Deasupra uşii spre pronaos s-au păstrat imaginile ctitorilor din 1669. După mutarea mitropoliei de la Târgovişte la Bucureşti în 1668, ea a devenit Catedralã Mitropolitanã, şi în 1925, după ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rang de patriarhie, Catedrala Patriarhală. În apropierea acestei biserici se află ansamblul reşedinţei mitropolitane, dispus în pantă pe Dealul Viilor. În incinta acestui complex s-au păstrat unele construcţii din 1698, aparţinând fostei mănăstiri, printre care se numără poarta principală a edificiului, un paraclis cu galerie şi treptele care duc spre portal. Acestea au fost reînnoite în 1723.

Mănăstirea Cotroceni din 1679 a fost complet demolată în 1985. Ea adăpostea mormântul lui Şerban Cantacuzino, biserica ei se distingea prin proporţiile armonioase şi printr-o tâmplă bogat ornamentată. Tot o ctitorie a domnitorului Şerban Cantacuzino este şi Biserica Doamnei (1683), care conţine un ansamblu de pictură murală executat de zugravii Constantinos şi Ioan.

Unul din monumentele importante ale stilului brâncovenesc este biserica Mănăstirii Antim (1713-1715), o ctitorie a mitropolitului Antim Ivireanu. Perioada clasică a stilului este reprezentată aici de o ornamentică bogată, caracterizată de motive florale, de un pridvor monumental purtat de coloane şi de un fronton semicircular care denotă influenţa barocului italian. Notabile sunt de asemenea porticele mănăstirii, cu coloane de piatră în torsadă, şi bucătăriile ei cu bolţi etajate pe trompe. Aripile de nord şi de est ale edificiului monastic au fost demolate în 1984. În epoca brâncovenească este întemeiat de spătarul Mihail Cantacuzino şi Spitalul Colţea (1702), prima instituţie spitalicească din Ţara Românească. Alte monumente ale stilului brâncovenesc clasic sunt: Biserica Fundenii Doamnei (1699), Palatul Mogoşoaia (1702) şi Biserica Colţea (1695-1702), din ansamblul căreia s-a păstrat paraclisul din 1701-1702, ancadramentul cu decor dens al uşii spre pronaos precum şi canaturile din lemn ale acestei uşi. Picturile din paraclis aparţin lui Gheorghe Tătărescu. O fază târzie a stilului brâncovenesc era reprezentată de Mănăstirea Văcăreşti (1716-1722), o ctitorie a lui Nicolae Mavrocordat distrusă în ultimii ani ai dictaturii comuniste. Lăcaşul monastic avea o ornamentică deosebit de bogată şi era considerat drept o sinteză a arhitecturii sacrale tradiţional româneşti. Alte monumente ale acestei epoci sunt Biserica Kreţulescu (1722) şi Biserica Stavropoleos (1724-1730), cu un pridvor bogat ornamentat. Aşa-numita Biserică a lui Bucur Ciobanul, Biserica Bolniţei Mănăstirii Radu Vodă, este, în pofida numelui care sugerează o ctitorie legendară, tot o construcţie graţioasă din secolul al XVIII-lea. Din vremea lui Constantin Brâncoveanu datează şi viitoarea Cale a Victoriei, stradă numită iniţial Podul Mogoşoaiei, deoarece făcea legătura între reşedinţa domnească de la poalele dealului Mitropoliei şi palatul de la Mogoşoaia.
Secolele XVIII-XIX (palate)

Secolele XVIII şi XIX constituie pentru arhitectura Bucureştiului perioada unei mari înfloriri. După o perioadă de tranziţie, reprezentată prin bisericile Sf. Elefterie (1743), Olari (1758) continuă parţial formele tradiţionale ale epocii brâncoveneşti, apar primele edificii construite în stil neoclasic (Palatul Ghica-Tei, 1822) sau neogotic (Casa Suţu din 1830, Biserica Sf. Spiridon Nou din 1852-1858). Din punct de vedere urbanistic Bucureştiul a cunoscut sub domnitorii fanarioţi, deci până în 1821, şi o puternică influenţă orientală, evidentă mai ales în amenajarea pieţelor după modelul constantinopolitan, a aşa-numitelor maidane, şi în arhitectura caselor particulare şi a celebrelor hanuri. Reprezentativ pentru aceste influenţe este Hanul lui Manuc, construit în 1808 de către un negustor armean. Influenţa Parisului, a metropolei europene îndrăgite de români, şi a şcolii franceze de arhitectură devine hotărâtoare odată cu desăvârşirea Palatului Ştirbey de către arhitectul francez Michel Sanjouand, în 1835. Lui Sanjouand i se datorează şi planul paraclisului Palatului Ştirbey cu un pridvor susţinut de coloane dorice, precum şi primele încercări de a dirija evoluţia oraşului conform unui plan urbanistic. Caracterul neoclasicist al palatului Ştirbey este respectat şi de modificările efectuate în 1881, după proiectul arhitectului austriac J. Hartman. Acestor modificări li se datorează faţada împodobită de cariatide şi aripile laterale supraînălţate.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea planul oraşului căpătă treptat, şi datorită proiectelor urbanistice iniţiate de Sanjouand, un caracter reprezentativ prin formarea unui centru circular, trasarea unor magistrale largi, ridicarea de edificii monumentale pentru instituţiile din administraţie şi cultură, precum şi prin amenajarea unor areale întinse ca parcuri. Astfel, parcul central al Bucureştiului, Cişmigiul, ia fiinţă la mijlocul secolului, după proiectele arhitectului peisagist german Wilhelm Meyer. Acesta va contribui şi la continuarea Şoselei Kisseleff, care prelungea Calea Victoriei spre nord încă din 1832. Din păcate, noile curente în arhitectură au dus şi la demolarea unor biserici, mănăstiri şi hanuri medievale, precum şi la impunerea cu orice preţ a canonului francez în restaurare şi reconstrucţie. Clădirile "micului Paris" au schimbat aspectul vechiului oraş, din care s-au păstrat mai ales spaţiile subterane greu de recuperat datorită impunerii unei noi structuri urbanistice. Numeroşi arhitecţi francezi, printre care nu s-a numărat nici unul de prim rang, au contribuit la impunerea neoclasicismului, apoi a romantismului şi a eclectismului de şcoală franceză. Astfel, Palatul Băncii Naţionale (corpul vechi) este o operă din 1883-85 a arhitecţilor Cassien Bernard şi Albert Galleron. După planurile lui Paul Gottereau s-a construit Casa de Economii şi Consemnaţiuni de pe Calea Victoriei, cu o alură de catedrală eclectistă purtând o cupolă centrală de sticlă şi metal, care îi conferă transparenţă. Acelaşi Gottereau a proiectat şi clădirea Fundaţiilor Regale, astăzi unul dintre corpurile Bibliotecii Centrale Universitare. Ion Mincu a fost iniţial un promotor al şcolii franceze de arhitectură, datorită anilor de studii petrecuţi la Paris. Palatul Curţii Supreme de Justiţie, o operă din această perioadă a lui A. Ballu la care a colaborat Mincu, a devenit azi, după o perioadă îndelungată de renovare, sediul Curţii de Apel Bucureşti şi a Judecătoriei Sectorului 5. Remarcabile mai sunt Catedrala Sfântul Iosif, construită de Friedrich Schmidt (1873 - 1884) în stil neogotic, şi Ateneul Român, conceput de Constantin Baicoianu şi Albert Galleron, construit între 1885 şi 1888, a cărui perspectivă dinspre Calea Victoriei este dominată de o cupolă barocă şi de un monumental portic de ordin ionic. Ateneul este o clădire caracteristică pentru stilul eclectic al capitalei, bazat pe structuri clasiciste, aşa cum a fost el cultivat în Franţa.
Secolul XX (muzee)

Acest stil a prevalat şi în arhitectura de la începutul secolului al XX-lea în Bucureşti, în pofida diverselor curente secesioniste ale vremii. Astfel, fostul Palat al Poştelor, azi Muzeul Naţional de Istorie a României, construit în anul 1900 după planurile arhitectului Alexandru Săvulescu (1847-1902), are un pridvor masiv de ordin pseudodoric, un parament cu rustica şi diverse elemente decorative datorate în parte renaşterii, în parte clasicismului. Un concept asemănător a stat la baza fostului Palat al Parlamentului (1907), azi Palatul Patriarhiei, după planurile lui Dimitrie Maimarolu (1859-1926). Clădirea Primăriei Municipiului Bucureşti, ridicată între anii 1906 şi 1910 de Petre Antonescu, ilustrează anumite tendinţe retrospective ale începutului de secol, care vizau o renaştere a tradiţiilor naţionale în arhitectură, mai ales a stilului brâncovenesc. Idealul unei şcoli de arhitectură neoromânească se face remarcat şi în opera lui Ion Mincu, de pildă în „Bufetul de la Şosea” de pe Şoseaua Kisseleff, din 1892. Tradiţia arhitecturală moldovenească l-a inspirat pe arhitectul Nicolae Ghica-Budeşti, de exemplu în Muzeul de etnografie, artă naţională, artă decorativă şi industrială, azi Muzeul Ţăranului Român, construit în etape între anii 1912 şi 1939. Stilul neoromânesc nu a putut însă depăşi canonul francez, reprezentat în primele decenii ale secolului de Palatul Regal al arhitectului Nicolae Nenciulescu (1932-1937), azi Muzeul Naţional de Artă al României, o construcţie alcătuită dintr-un corp central şi două aripi laterale care expunea un nu tocmai riguros neoclasicism, şi de Arcul de Triumf, o operă a arhitectului Petre Antonescu (1922 şi 1935/36). În anii '30 îşi fac apariţia primele modernisme ale secolului; astfel, cu Palatul Telefoanelor se ridică pe Calea Victoriei un mic Zgârie-nori de tip american.

În anii '50 ai secolului al XX-lea au fost ridicate în centru unele clădiri reprezentative ale noii puteri, de exemplu Casa Scânteii (1956) sau Opera Română (1953). Opera, deşi după un proiect stalinist, expune elementele de eclectism tipice pentru sfârşitul secolului al XIX-lea. De asemenea, în primul deceniu al dictaturii comuniste suprafaţa oraşului s-a mărit în mod semnificativ prin construcţia de noi cartiere de locuinţe, care aveau parţial caracterul de oraş-satelit: Balta Albă, Drumul Taberei, Floreasca, Jiul-Pajura, Berenci, Calea Griviţei. În primii ani ai lui Ceauşescu arhitectura s-a putut elibera în mare măsură de canonul stalinist. Între 1968 şi 1970 a fost edificat Hotelul Intercontinental, până în 2004 cea mai înaltă construcţie-turn din România, şi tot în 1970 a fost terminată noua clădire a Teatrului Naţional, a cărei modernism a fost ulterior denaturat, la ordinul lui Ceauşescu, prin faţade cu arcade. Epoca lui Nicolae Ceauşescu a adus cu sine schimbări grave în structura urbanistică a capitalei. Construirea unui nou palat prezidenţial şi a Bulevardului Victoriei Socialismului s-a făcut cu preţul distrugerii vechilor cartiere Uranus, Izvor, Rahova şi Antim. Foarte contestată în noul ansamblu este Casa Poporului a arhitectei Anca Petrescu, azi sediu al Parlamentului României. Lucrările la acest edificiu megaloman, care se întinde pe o suprafaţă de 350 000 m², au început în anul 1984. Construcţiei i se impută lipsa de unitate stilistică şi proporţiile care ignoră modelul clasicist după care se orientează de fapt.


Lăcaşe de cult şi monumente dispărute
Biserica Sf. Nicolae-Sârbi, începutul secolului al XVI-lea, demolată în 1985.
Biserica Crângaşi (1564) şi cimitirul adiacent, distruse în 1986.
Biserica Alba-Postăvari (1568), cu picturi murale de Anton Serafim, demolată în martie 1984.
Biserica Sf. Nicolae-Jitniţă (1590) din Calea Văcăreşti, demolată în iulie 1986.
Clădirea Mănăstirii Mihai Vodă, 1591, demolată în 1984.
Biserica Spirea Veche, secolul al XVI-lea, reînnoită în secolul al XVIII-lea, demolată în aprilie 1984.
Biserica Enei (1611), avariată de o macara în timpul lucrărilor de reconstrucţie după cutremurul din 1977 şi demolată în primăvara aceluiaşi an. Acest lăcaş de cult cu un ansamblu important de pictură murală a fost prima victimă a demolărilor regimului ceauşist.
Biserica Sf. Vineri-Hereasca din secolul al XVII-lea, demolată în iunie 1987, doar la câţiva ani după renovare. Biserica era împodobită cu picturi de Dumitru Belizarie.
Biserica Sf. Spiridon-Vechi din secolul al XVII-lea, demolată în iulie 1987. În timpul demolării a fost furată icoana dăruită bisericii de către Patriarhul Silvestru al Antiohiei la 1748.
Mănăstirea Cotroceni din 1679, cu biserica din 1598, demolată în 1985.
Biserica Olteni, ctitorită în 1696, demolată în iunie 1987. În 1821, în timpul luptelor dintre eterişti şi otomani, biserica servise arnăuţilor drept loc de rezistenţă şi fusese avariată de bombardamente. Între 1863 şi 1865 biserica fusese restaurată în stil neogotic[10]. Picturile murale executate de Gheorghe Tattarescu au fost parţial distruse, parţial furate în timpul demolării.
Aripile de nord şi de est ale Mănăstirii Antim (1713-1715), demolate în 1984.
Mănăstirea Văcăreşti (1716-1722), cea mai însemnată mănăstire din Bucureşti, demolată între 1984 şi 1987. Dintr-o suprafaţă de cca 2.500 m² de frescă datând din timpul edificării au putut fi salvaţi de către prof. Dan Mohanu şi studenţii săi de la Institutul de Arte Plastice Nicolae Grigorescu doar cca 140 m²[11]. Pictura murală care împodobea paraclisul locului de închinare a voievodului a fost aproape complet distrusă, cu excepţia unor fragmente cu icoane sau scene biblice care au fost probabil furate de muncitorii şantierului de demolare.
Biserica Bradu Staicu, 1726, restaurată în 1875 de arhitectul Al. Freiwald, demolată în octombrie 1987. Odată cu biserica a dispărut pilonul mesei altarului, considerat a fi mai vechi decât biserica.
Biserica Mănăstirii Pantelimon, 1750, demolată în 1986.
Casa boierească a lui Dinicu Golescu (1777-1830), devenită ulterior reşedinţă domnească şi completată sub Carol I, între 1882 şi 1885, cu un corp proiectat de către Paul Gottereau, a fost distrusă în 1927 de un incendiu şi înlocuită cu Palatul Regal, ridicat între 1932 şi 1937.
Biserica Izvor, 1785, demolată în 1984.
Biserica Sf. Troiţă-Izvor, 1804, descrisă de Barbu Ştefănescu Delavrancea în nuvela Hagi-Tudose, demolată în octombrie 1987. Odată cu demolarea au dispărut numeroase obiecte de cult.
Teatrul Naţional, ridicat între 1846 şi 1852 după planurile arhitectului Joseph Heft, demolat după avariile suferite din cauza bombelor germane din august 1944.
Clădirile de la sfârşitul secolului al XIX-lea de pe Calea Mogoşoaiei.
Două corpuri de clădire şi capela Institutului Medico-Legal "Prof. Mina Minovici" din 1892, demolate în 1985. Capela din incinta instituţiei fusese o operă a arhitectului Paul Petricu. Mare parte din inventarul ei s-a pierdut în timpul demolării: lambriurile şi stranele din stejar sculptat, mozaicul de deasupra intrării, pictura din absida altarului şi vitraliile executate în Franţa la începutul secolului al XX-lea.
Vilele şi blocurile ridicate în perioada interbelică pe Splaiul Independenţei, demolate între 1984 şi 1987.
Biserica Gherghiceanu, 1939, demolată în 1984.
Biserica Crângaşi 2, 1943, demolată în 1982.
Biserica Mărgeanului, 1946, demolată în 1981.
Biserica Doamna Oltea, 1947, demolată în 1986.


Vechi hanuri

Prin arhitectura şi mărimea lor, hanurile bucureştene reprezentau o atracţie pentru călătorii care vizitau Bucureştii. Câteva din hanurile remarcabile prin arhitectura lor:
Hanul Constantin Vodă
Hanul Manuc
Hanul cu Tei
Hanul Bazaca
Hanul Galben
Universităţi

Universităţi de stat:
Universitatea din Bucureşti
Academia de Studii Economice
Universitatea Politehnica Bucureşti
Universitatea Tehnică de Construcţii din Bucureşti
Universitatea Naţională de Arte Bucureşti
Universitatea Naţională de Muzica din Bucureşti
Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative
Universitatea de Medicină şi Farmacie Carol Davila din Bucureşti
Universitatea de Ştiinţe Agronomice şi Medicină Veterinară din Bucureşti
Universitatea de Arhitectură şi Urbanism Ion Mincu

Universităţi particulare:
Universitatea Româno-Americană
Universitatea Spiru Haret
Universitatea Creştină Dimitrie Cantemir
Universitatea Nicolae Titulescu
Universitatea Hyperion